Un copil este un univers de zâmbet, joacă şi iertare. Este lumină chiar şi atunci când plânge, este licăr şi speranţă chiar şi atunci când întunericul acoperă pământul. Este cel spre care îţi îndrepţi atenţia, inima şi viaţa. Exceptând cazurile patologice, din ce în ce mai multe, cu abuzuri fizice, psihoemoţionale, minciuni şi răutăţi de neînţeles din partea părinţilor. Copilul este culoare, farmec şi tandreţe. Dar, odată cu copiii, se “nasc” şi... bunicii. Nu sunt bunic să ştiu cum e, dar am auzit că dragostea este mai matură, mai adâncă şi mai frumoasă. Şi te bucuri când mama ta vine la tine să scoată copiii în parc. Mai scapi un pic de griji, mai trebăluieşti în direcţiile în care nu ai apucat... Dar, după câteva minute, în loc să îţi vezi odrasla aleargând spre tine cu braţele deschise, auzi ţipete în stradă, bunica îngrozită îşi smulge părul din cap, iar băiatul cel mare plânge de rupe pământul. Ce s-a întâmplat? O banală plimbare în parc, în secolul XXI, într-un oraş cu două milioane de locuitori, metropolă europeană, s-a transformat într-o tragedie pentru că nişte patrupede flămânde şi care se bazează pe instinctul de supravieţuire au găsit tocmai carnea mezinului tău pe post de meniu principal. Faţa lui mereu zâmbitoare şi picioruşele cu care alerga spre tine sunt ciopârţite de colţii înfometaţi. Şi este prea târziu pentru orice intervenţie.

Oameni buni, degeaba încercaţi să vedeţi cine e de vină, nici nu mai contează. Viaţa copilului meu este mai importantă decât poziţia mea pe scara socială, sănătatea lui psihică şi fizică este mai valoroasă decât toate ONG-urile care militează pentru lăsarea patrupedelor pe străzi. Dacă politicienii, primarii, factorii de răspundere nu au făcut nimic, lucrul acesta este deja o realitate pe care nu o putem schimba. Nu mai discutăm de ce această situaţie n-a fost rezolvată. Nu putem schimba decât prez