Putina lume a auzit la noi despre flamenco, dar UNESCO a decis in 2010 includerea acestei manifestari de dans spaniol in Patrimoniul Mondial, dupa ce in 1980 Spania reusise sa organizeze un Festival Flamenco, tinut de atunci cu regularitate din doi in doi ani, in luna septembrie.
Flamenco este mai curand un stil muzical si coregrafic popular, decat un dans. El se poate considera parintele unor slagare de notorietate mondiala mult mai rasunatoare, adesea datorita atractiei irezistibile spre tot ce pare exotic, dar si starurilor vremii care au excelat pe scene si pe ecrane, reprezentandu-l.
Melodie incitanta si costumatie provocatoare
Cunoscatorii sustin ca flamengo a stat la baza a 22 de forme diferite de slagare dansante, dintre care multe au capatat renume mondial: tangoul spaniol, rumba, seguidilla si altele.
Dreptul de paternitate asupra dansului il pretinde regiunea din sudul extrem al Spaniei, Andaluzia, si in mod special capitala acesteia, Sevilla. Cu toate acestea, alte doua regiuni spaniole, Extremadura si Murcia, au aceleasi pretentii.
Daca asupra originii dansului ca locatie sunt unele confuzii, originile structurii muzical-coregrafice sunt mai sigure, desi destul de complicate. Specialistii au recunoscut in ele elemente musulmane, respectiv traditii maure, elemente evreiesti, crestine pe fond andaluz si tiganesti (in acea vreme nu se vorbea de rromi).
Este greu sa spui daca forta de atractie a acestui dans sta in ritmul dracesc si melodia incitanta sau in costumatia provocatoare a dansatoarei: rochie de un rosu strident, de obicei mulata pana la talie si evazata larg de la talie in jos, pana la calcaie. Fireste, rotirea faldurilor fustei la miscarea piruetei facea deliciul privitorului.
Dupa unii autori, faimosul dans de mai tarziu, devenit brandul cabaretului parizian Mouli
