...Ca să mă înţelegeţi. După un incident cu un dulău care mai mereu îmi ţinea calea iar într-o dimineaţă era să mă jumulească împreună cu încă vreo cinci, după o meşteşugită încercuire, mi-am zis că e bine să-i/să le devin vasal. L-am/i-am studiat o vreme de la distanţă şi le-am vorbit respectuos spunându-le cuţu-cuţu ş.a. Am priceput că dulăul era şeful haitei (de vreo 20 în total, pe atunci; într-un an, pe cât se zicea că sunt prinşi, numărul lor aproape că s-a dublat) şi că e secundat de un locotenent mai tânăr. Mi-am mai zis că lor să le intru în graţii şi, prin primăvară, am fost nespus de fericit că deja mă tolerau fără să mă mârâie. Devenind aproape amici, toată vara m-au lăsat să-i hrănesc şi eu din când în când (ştiam că încă nu-i ilegal) şi să le aduc apă în zilele toride.
Astfel am ajuns aşa de prieteni că acum mă întâmpinau, iar dacă nu aveam ceva bun, mi se tolăneau la picioare, să-i scarpin. Şi-mi făceam datoria de vasal, cu iluzia că devenisei şi eu un subşef de haită. Nu uit nici că, de câteva ori, m-au făcut de ruşine. Părelnic domesticiţi, se aruncau la alţii să-i rupă. Şi vă închipuiţi ce mi-au auzit urechile! Lor nu le păsa, dar eu mi-am făcut inimă rea... Însă de vreo lună a apărut un altul: masiv, dublu cât dulăul meu, dar schilav. După o săptămână a început a se ţine pe picioare şi să emită pretenţii. Iar după alte câteva zile, ce era de bănuit se şi întâmplase. Toată haita, într-o organizare de armie feudală, pornea atacul, prin staţia de autobuze, la buncărul de peste bulevard. În faţă cei tineri şi aţoşi, urmaţi de căţelandrii fătaţi anul acesta, pe cale să înveţe cum se poartă războaiele. La mijloc, precum un împărat, noul şef, în jurul locotenenţilor săi. Iar pe la urmă, fără chef, mai agale, dulăul meu şi amicul său, ce (încă?) nu-l trădase...
...Ca să mă-nţelegeţi. Aproape o vară am visat că-s mai mare peste o haită. Am d