Când eram copil o auzeam seară de seară pe mama care făcea o rugăciune de mulţumire pentru pacea din lume. Părinţi mei au trăit teroarea războiului şi foametea din acele vremuri; au fost nevoiţ să migreze prin diferite colţuri ale ţării doar să supravieţuiască. Bunica îmi povestea despre şiragurile de morţ, care zăceau pe dealuri, despre soldaţi agresivi, despre frică, sărăcie, violenţă şi durerea pe care le aduce războiul. Oamenii care au trăit printre arme, tunuri şi pierderi omeneşti insuportabile pe vreme de război se pot ruga pentru pace cu toată inima şi o pot aprecia cu toată inima. N-ar trebui să avem nevoie de experienţa războiului pentru a iubi pacea, n-ar fi necesar să cunoaştem suferinţa morţi, a rănilor fizice şi emoţonale, a privaţunii şi-a violenţei unui război, nu ar trebui să mai avem nevoie de factori de comparaţe distructivi pentru a iubi pacea. Starea de pace e o dimensiune de nedescris a existenţei, e însăşi starea sufletului, a fiinţei roditoare, e o stare de conştiinţă, fără de care nu creşte sămanţa şi nu se veseleşte viaţa. Pentru pace ar trebui să ne rugăm zi de zi, pentru pace avem nevoie să alergăm, să lucrăm, să ne căznim şi să înălţăm rugăciune de mulţumire.

Lumea pare să stea azi pe picior de război. Noi am putea spune; ”Dar războiul e undeva, departe, e în Irak, e în Egipt, e în Siria. Ce avem noi a face cu războiul”? Ei, dar lumea noastră nu mai cunoaşte distanţele de odinioară. Toate distanţele fizice ”s-au micşorat” în anii din urmă, lumea spirituală, lumea gândului, lumea minţi s-au materializat cumva, aşa încât suntem aproape azi de orice ţară şi de orice loc din lume. Suferinţa pare că nu mai e a unuia, căci de îndată devine a tuturor. Un război într-o parte a lumii devine războiul întregii lumi, durerea unui copil devine durerea tuturor, lacrimile unei mame devin lacrimile tuturor mamelor, cum mişcarea unei frunze î