Dacă victoria împotriva Ungariei e importantă în parte şi pentru Marica, şi pentru Măţel sau Chiricheş, e importantă, iată, chiar şi pentru gibonii care au negociat istoria cu bâta şi lanţurile, atunci victoria cu siguranţă că înseamnă mult şi pentru Piţurcă. Pentru că ea vine fără Mutu. Odată şi odată tot trebuia început un drum fără Mutu. Aşa a fost să fie, acum, în dubla cu Ungaria şi Turcia. Aşa le potriveşte câteodată, distrat, hazardul. Dacă Mutu n-ar mai fi comis încă o imprudenţă, avertizat fiind de orgoliul bineştiut al selecţionerului, şi nu s-ar fi pozat tandru cu fructul aventurii extraconjugale a lui Piţi, probabil că atacantul ar fi fost şi azi unul dintre chiriaşii de la Mogoşoaia.

O demonstrează şi partidele cu Ajaccio din acest sezon. Sărit bine de prima tinereţe şi încă în aşteptarea celei de a doua, Mutu nu duce mai mult de o oră de joc, câteodată nici atât. Corect, Piţurcă e un gambler, risca adesea enorm până mai ieri. De astă dată a fost prudent. Nu putea miza în două meciuri la patru zile distanţă unul de celălalt pe trei atacanţi, Marica, Torje şi Mutu, cărora li se cam sleiesc muşchii de prin minutul 60. Şi aşa convocarea a numai doi a însemnat un risc uriaş. Fără vreun meci oficial în picioare Marica şi Torje puteau claca, de ce nu, încă din prima repriză.

Sunt atâtea dovezi copleşitoare în fotbalul nostru, din generaţiile lui Lucescu, a lui Duckadam ori a lui Hagi. O dată cu scurgerea anilor şi îmbătrânirea oaselor, jucătorii devin mai aşezaţi, rămân rebeli doar atunci când e musai cazul, cum se spune ajung mai înţelepţi. Pe câţi nu i-aţi auzit regretând "ehe, dacă aveam eu mintea de-acum la 20 de ani...". Cu Mutu nu e nicidecum cazul. Mereu ţâfnos, cu replica în vârful buzelor ca să nu rămână niciodată dator, fidel propriului program chiar şi la lot (vezi episodul Belgrad după 0-5). Pe scurt, se spune că făcea mai