(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 87, august 2013) La început a fost limbajul de marcare, apoi a venit un val de antreprenori şi s-a creat o bulă financiară, apoi s-au trezit filozofii, psihologii, sociologii şi antropologii să observe noul mediu, apoi au apărut marile corporaţii şi adeziunea publicului a crescut, apoi marele mediu a ajuns în aproape toate casele lumii occidentale, iar acum timpul se măsoară în vizualizări, "like"-uri şi bani. Internetul a fost cea mai frumoasă promisiune după căderea Zidului Berlinului. Nu numai că lumea occidentală trăia în sfîrşit o pace perpetuă, dar se putea exprima nemăsurat mai liber. Aşa părea totul în stadiul utopic al world wide web-ului. Cu timpul, din promisiune s-a născut o industrie şi din industrie s-a ajuns la o formă de oligopol. Nu mai putem scăpa din braţele Leviathanilor Google şi Facebook, cei care controlează intrarea şi ieşirea în mediul web. Nu mai putem crede în sfera privată. Ea nu a dispărut pentru că există hackeri, meşteri ai reţelei şi sistemelor, ci pentru că statele democratice şi nedemocratice, alături de companiile mici şi mari, şi-au întins monitorizarea pretutindeni, în speranţa că vor vedea viitorul consumului şi pe cel al terorismului. Controlul este generalizat. Nu mai putem aştepta inovaţie în acest mediu pentru că există prea multe acorduri comerciale şi prea puţine şanse ca un nou jucător să detroneze Leviathanii. Nu mai există concentrare şi atenţie într-un mediu atît de abundent în informaţie şi cu atît de puţine filtre şi mecanisme de ierarhizare. Uităm ce am citit ieri şi ne lăsăm duşi de fluxul continuu al comentariilor, al poziţiilor radicale sau cuminţi. Graniţa dintre conţinut şi reclamă a fost ştearsă (ca în cazul televiziunilor şi presei scrise), graniţa dintre mainstream şi underground este din ce în ce mai bine păzită. Nu sîntem politici pe web, oricît de mult am adera la cauz