Ideea de a povesti acest destin nepereche, fără a trăda informaţia exactă, dar adăugând un plus de subiectivitate în interpretarea ei, face un document din volumul de proză „Jurjac“, de Ionel Hristea.

Cum se explică succesul cărţii lui Ionel Hristea despre George Enescu, Jurjac, carte apărută acum peste patruzeci de ani? Poate, în primul rând, avem în vedere faptul că autorul – la momentul respectiv un dramaturg apreciat pentru scrierile sale teatrale şi scenariile radiofonice – a ales calea ficţiunii în scopul de a aduce imaginea compozitorului în mijlocul melomanilor de vârstă tânără.

Ideea de a povesti acest destin nepereche, fără a trăda informaţia exactă, dar adăugând un plus de subiectivitate în interpretarea şi redarea ei, face din acest mic volum de proză un document. Este vorba de modul în care îl putem percepe în timp pe marele artist, din perspectivă sentimentală. Putem selecta, dintre paginile cărţii lui Ionel Hristea, scrisă cu abilitatea unui dramaturg obişnuit să se adreseze şi radiofonic publicului său, câteva secvenţe.

Prima vioară

Mai întâi, istoria primei viori a copilului familiei Enescu, numit la acea vârstă Jurjac. Mama îl descoperise, într-o zi, jucându-se într-un fel cu totul special: „Nişte glasuri şi sunete ciudate, care veneau din miezul unui tufiş, mai întâi un scârţâit, apoi un fluierat lung şi neaşteptat de melodios, apoi zgomotul unor beţişoare care loveau o scorbură, mărunt şi ritmic. Toate acestea închipuiau, desigur, o muzică. Şi încă o muzică serioasă, pentru că Jurjac, ascuns de ochii lumii, nu se arăta pus pe glume. Aţa întinsă peste bucata de lemn nu putea să fie decât o vioară. Buzele ţuguiate înlocuiau fluierul şi beţişoarele închipuiau un ţambal. Iar el, George Enescu, era dirijor, instrumentist şi compozitor în acelaşi timp. Ba chiar şi mai mult, era stăpânul absolut al acestei lumi neî