După anihilarea brutală a partidelor istorice, guvernul Groza mai trebuia să distrugă ultima redută a democraţiei: monarhia. O dată cu ea, a dispărut şi libertatea cuvântului

În septembrie 1940, după renunţarea intempestivă la tron şi plecarea din ţară a tatălui său, Carol al II-lea, Mihai, voievod de Alba Iulia, în vârstă de doar 18 ani, este proclamat şi uns rege al României de către patriarhul Nicodim Munteanu. Fără să jure pe Constituţie, care fusese abrogată, şi fără să primească girul Parlamentului, care fusese, de asemenea, dizolvat. Astfel, doar „prin graţia lui Dumnezeu”, Mihai îşi începea cea de-a doua domnie, ca rege de drept divin, dar nu şi constituţional. Era o funcţie mai mult simbolică, autoritatea sa se rezuma la titlul de şef suprem al oştirii şi la putinţa de a-l desemna pe prim ministrul ţării. În data de 23 august 1944, regele Mihai semnează armistiţiul cu Aliaţii, care îi includea şi pe comunişti, îl destituie şi îl arestează pe conducătorul statului Ion Antonescu şi-l numeşte pe generalul locotenent Constantin Sănătescu în fruntea guvernului. Deşi mulţi taxează gestul său drept o „capitulare” în faţa comuniştilor sovietici, trebuie menţionat că astfel al doilea război mondial s-a terminat cu şase luni mai devreme iar nordul Transilvaniei a fost eliberat de sub ocupaţia ungurească. În martie 1945, obligat de ruşi, Mihai I este nevoit să accepte un guvern comunist pro-sovietic, condus de Petru Groza.

”Adeverul reînviat se asociază acestui strigăt”

Prins între „ciocanul” puterii comuniste şi „nicovala” democraţiei monarhice, „Adeverul” nu ezită să aducă elogii regelui. Chiar dacă, foarte curând, va fi nevoit să schimbe radical şi dramatic „macazul”. În ediţia din 9 noiembrie 1946, în editorialul intitulat „Regele!”, cu prilejul zilei onomastice a monarhului, directorul B.Brănişteanu scrie: „Strigătul Trăiască Regele! va ră