Cu toţii ştim că românii sunt recunoscuţi ca fiind harnici, muncitori şi întotdeauna cu chef de muncă, doar nu degeaba am umplut Europa cerând de lucru străinilor, lucrând din zori şi până în noapte pentru a trimite un ban acasă. Românii îşi dau tot interesul pentru a crea o impresie bună străinilor, să le iasă lucrul bine şi să fie mulţumiţi. Dar oare de ce nu se lucrează cu acelaşi chef şi spor aici, în ţară?

Mergeam zilele trecute pe strada din spatele Spitalului Judeţean. Era de dimineaţă şi doi lucrători, cred că de la gaze sau de la Electrica, verificau un panou. Ei, nu ambii deodată! Unul scotea praful aşezat în interiorul cutiei şi celălalt... măsura strada cu privirea. În timp ce colbul sărea din peria celui care lucra, colegul său urmărea cu privirea... o femeie. Şi a urmărit-o cu ochii, până aceasta a ajuns la capătul străzii şi nu a mai putut fi zărită. „Oare nu era mai uşor să îşi ajute colegul şi să termine treaba mai repede?”, m-am întrebat în sinea mea.

Aceeaşi zi, altă stradă, alţi muncitori. Mai precis, intersecţia Bulevardului Unirii cu strada Tinereţii. Un grup de lucrători, toţi în uniforme de serviciu, cel mai probabil dezbăteau planul de muncă, în timp ce vreo doi se foiau prin şanţurile de pe marginea drumului. Două domnişoare care treceau prin zonă au tulburat liniştea şi lucrul intens al grupului de bărbaţi. „Sunteţi surori cumva? Lucraţi la acelaşi spital?”, încearcă o glumă unul dintre ei. Fetele au trecut mai departe, muncitorii au rămas pe loc, hlizindu-se lângă excavatorul care se odihnea şi el. „Oare femeile să fie de vină pentru că bărbaţii care lucrează în oraş nu termină lucrările la timp?” , a fost ultimul meu gând.

Cu toţii ştim că românii sunt recunoscuţi ca fiind harnici, muncitori şi întotdeauna cu chef de muncă, doar nu degeaba am umplut Europa cerând de lucru străinilor, lucrând din