Acum, că etapa asta de Roşia Montană a luat sfîrşit (dar, cum spuneam în textul precedent, e doar o etapă, vor urma şi altele pînă la tranşarea definitivă a problemei, şi e bine că protestatarii continuă cu cereri maximale cum ar fi interzicerea cianurii în mineritul din România), putem să ne îndreptăm către a doua mare problemă care a zguduit această toamnă, cîinii maidanezi.

S-a scris deja enorm despre asta, după tragedia copilului ucis de cîini, şi s-a reluat disputa despre soluţia cea mai bună, o discuţie de fapt centrată pe pro-şi anti-eutanasiere. Din păcate, se pare că unele spirite mai volatile s-au şi grăbit să pună în practică soluţia eutanasierii, deşi relatările de genul ăsta trebuie într-devăr primite cu prudenţă.

Discuţia e una destul de tristă şi confuză, poate în primul rînd pentru că pornirile sîngeroase împotriva maidanezilor sînt, cumva, tocmai un fel de expresie a neputinţei de a oferi o soluţie viabilă pentru această problemă (care, în mod atît de evident, chiar are neapărat nevoie de o soluţie). Oricum excesele de acest tip sînt inadecvate, pentru că, oricît de mare este tragedia familiei respective, nu putem transfera emoţii, idei şi situaţii din plan personal în plan social. Nu pentru că nu ne interesează acel caz particular, ci pentru că sînt planuri de naturi diferite şi un astfel de transfer literal nu are sens.

Soluţia pentru o problemă structurală trebuie să fie şi ea structurală. În cazul acesta, ea trebuie să aibă sprijinul majorităţii şi să fie o soluţie aplicată permanentă, nu un hei-rup după care iar uităm şi ne trezim iar peste 5 ani. Un referendum pe fondul emoţional de acum ar putea decide în favoarea eutanasierii, e adevărat, dar altfel populaţia bucureşteană mi se pare cel puţin egal împărţită. Ceea ce înseamnă că există riscul ca în timp, din cauza lipsei unui sprijin clar şi durabil pentru această soluţie,