„Totul trece, dar până când?”…
Există oameni cu care, în ciuda bunăvoinţei de care dispui, nu ai nimic în comun. Poţi avea în comun cel mult mijlocul de transport cu care te deplasezi din punctul A către punctul B, sau poate scara de bloc în care vă faceţi veacul. De un vecin de bloc te poţi ascunde, în străfundul apartamentului, admiţând că lupta dreaptă, chiar la nivel verbal, este un eşec încă de la nivel conceptual. A admite asta înseamnă economie de timp şi de nervi, aşa că tehnica poate fi aplicată cu încredere. Necredincioşii au libertatea să-şi izbească propria ţeastă de non argumentele celuilalt.
Dar ce te faci cu vecinii de tren, de exemplu? Da, ştiu, este vorba despre câteva ore. Dar dacă mergem pe principiul ăsta, şi viaţa e compusă din câţiva ani, şi chiar nu ştim exact câţi, aşa că nu văd de ce să riscăm să-i otrăvim în totalitate, de la nivel de ore. Să presupunem că, prin absurd, am fi nevoiţi să călătorim cu trenul între orele 00.01 şi 00.09. Să mai presupunem că trenul respectiv este în România, ca şi noi, deci are întârzieri, opreşte aiurea, şi emite sunete sinistre. Ok. Acum, că am presupus toate astea, putem să ne simţim liberi să explorăm mai departe colțurile iadului cu imaginaţia noastră harnică. De ce să facem asta? Păi e simplu: ca să învăţăm să supravieţuim. Aşa cum pe vremuri existau micii cercetaşi, care învăţau să supravieţuiască în natură, este foarte important ca noi, iluştri reprezentanţi ai propriului secol, să putem vieţui în armonie cu cea mai crâncenă dintre naturi, cea umană.Mai pe româneşte, oamenii normali trebuie să se antreneze mental, dar şi fizic, pentru a face față ghiolbanismului înconjurător.
Să revenim la trenul nostru. Clasa întâi este o metaforă. Ea slujeşte principiului creştin conform căruia cei din urmă vor fi cei dintâi. Din respect pentru trenuri, nu o să dau nume. O să spun doar că există an
