Moştenirea Getei, cea recunoscătoare Pe vremea cînd mai exista Tele 7abc, adică pe la mijlocul anilor 90, iar eu mai locuiam în Drumul Taberei mă duceam invitat la o emisiune cît se poate de nocturnă, Linia fierbinte. Ajungeam acasă după 1 noaptea, cu una dintre maşinile acelei televiziuni. Într-o noapte, ce să mai intre şoferul la mine oînă la mine la bloc. Mă dau jos pe Timişoara cu gîndul să întru pe alee, pe lîngă Policlinica de copii. Mă trezesc înconjurat de liota de cîini ai Getei, care avea un buticaş acolo. Erau cîinii cu care mă vedeam ziua şi dădeau din coadă pe lîngă mine. Cu cei care mă lătrau din faţă aproape că am căzut la pace, dar m-au mursicat cei din spate. Nu rău: cît să am motiv să-mi fac injecţii împotriva turbării. Îşi aude Geta cîinii şi iese din butic. Pînă să ajungă ea lîngă mine, ori că m-au recunoscut cîinii, ori că i-am domolit eu, se terminase conflictul. Erau vreo zece. M-am cîrîit niţel cu proprietara buticului, că i-a învăţat să muşte şi că pantalonii ca pantalonii – erau noi – dar mă aşteptau 12 înjecţii în burtă din cauza lor. Ea, ca să mă liniştească, îmi spune că ştia o asistentă care făcea infecţiile astea de nu le simţeai. A doua zi îmi face rost cineva de un vaccin antirabic franţuzesc pe care ţi-l făceai singur, în braţ sau pe unde ţi se părea că te doare mai puţin. Scump vaccinul, 350.000 de lei, cît salariul meu pe o lună. Dar rămîneai imun pe viaţă. Atunci începuse primarul Capitalei marea lui campanie de euthanasiere a cîinilor. Geta, de frică să nu chem hingherii, deşi i-am promis că n-o s-o fac, şi-a înjumătăţit haita în timpul nopţii. Ţinea cinci cîini pe stradă s-o păzească şi cinci în apartament, cărora ca să nu latre, le băga somnifere în parizer. Cînd acelaşi primar i-a desfiinţat buticul, Geta s-a mutat cu toţi cei zece cîini ai ei la ţară. Moştenise o casă cu ditamai curtea. Chinezul Ţui şi revo