Octavian Soviany nu e un scriitor prea cunoscut de publicul larg, însă în lumea literară, simpla menționare a numelui său limpezește discuțiile. Este iubit de tinerii autori – ceea ce e rar, fiindcă pentru ei respectu-i ceva prețios, ce nu merită risipit cu oricine. Respectăm numai ce prețuim cu adevărat, deci îi respectăm pe Soviany și alți cîțiva.

Omul este vulnerabil, apăsat de viață, chinuit de meseria de profesor (atît de prost plătită) pe care o face cu dragoste. Fața lui e brăzdată de cute, iar ridurile sînt adînci. Dar cine a mai văzut un poet rozaliu și cu fruntea netedă de orice gînd?

Important e ce face Soviany, ca poet, din această condiție a vulnerabilității care e a noastră, oricînd, oriunde. Uimitoare îmi pare capacitatea lui de a scoate, din eșec și traumă, din angoasă și disperare, o poezie puternică în fiecare vers, aparent atît de simplu și de „tranzitiv”.

Ce-l doare pe un bărbat țîșnește din această poezie pentru a vorbi despre toate sufletele de pe lume: „Am fost și eu / un profesoraș de română / care citea conștiincios / toate instrucțiunile ministerului / și-și ascundea cu grijă / sub un fel de tichie / urechile de măgar. / Nimeni nu bănuia că / mă număr printre / ostașii lui igor / și că-n serile reci de duminică / scriu tratate despre neant. / Cred că mai putem / să ciocnim un ultim pahar. / Afară e frig, / și în casele noastre / unde domnește paragina / nu ne așteaptă / nici măcar o pisică. / Într-o vinere agitată / ca o zi de sevraj / iubita mea a plecat, / ducînd într-o mînă / o valiză cu boarfe / și-n cealaltă o / valiză cu / carne tocată. / A plecat la bărbați, / lăsînd în urma ei / un firicel / (călduț) / de salivă. / Parcă o văd / într-o cameră / tapetată în roșu / jucînd biliard cu / hormonii. / Iar atunci mă gîndesc la / moarte ca la o / cocotă de lux / ce-mi șuieră printre dinți: / du-te în pizda mă-tii, jego