În secolul al XIX-lea, tortura disăpăruse din Europa Occidentală. Victor Hugo spunea în faţa delegaţilor de la Paris că „va veni o zi când tunul va fi piesă de muzeu, cum sunt instrumentele de tortură astăzi. Iar noi ne vom mira că aceste lucruri au existat vreodată!”. Din păcate, s-a înşelat amarnic... În 1849, adepţii pacifismului credeau că istoria se află de partea lor. O serie de revoluţii idealiste zguduiseră regimurile autocratice din întreaga Europă cu doar un an înainte, şi reforme instituţionale fuseseră adoptate în mai multe ţări. Sute de intelectuali şi politicieni s-au adunat la Bruxelles pentru a găsi o modalitate de a pune capăt, definitiv, tuturor războaielor. În luna august a aceluiaşi an, aproape o mie de delegaţi din Europa şi America de Nord au hotărât să aprofundeze planurile de distrugere a sistemului de război şi de a-l înlocui cu un Congres al Naţiunilor. Pacifiştii au fost curând dezamăgiţi: războiul Crimmei a izbucnit în 1853 şi a dus la moartea a 400.000 de oameni, prefigurând ororile industriei moderne de război care a dus la moartea a milioane de soldaţi în viitoarele mari războaie: războiul de secesiune din America, războiul franco-german şi primul război mondial. Secolul al XX-lea a fost, din punct de vedere al morţilor în război, cel mai sângeros din istorie. Continuarea pe historia.ro