Decesul lui Ionuţ, băieţelul bucureştean de 4 ani sfâşiat de o haită de câini vagabonzi, a cutremurat întreaga ţară. Adevărul gol-goluţ nu poate fi escamotat nici de oamenii cu sentimente creştineşti şi iertătoare faţă de toţi şi de toate, nici de ecologiştii îmboldiţi de distrugerile sistematice ale mediului natural şi ale habitatului animalelor din România să ia apărarea bietelor patrupede hoinare şi nici de criticii iresponsabilităţii familiale care, pasămite, a contribuit la îndepărtarea băiatului – împreună cu fratele lui de 6 ani – din raza vizuală a bunicii.

În primul oraş al ţării – nu numai aici, dar mai cu seamă aici – a nu ştiu câta generaţie de câini fără stăpân coagulează în haite de pradă, sălbăticită şi întoarsă împotriva oamenilor, gata să provoace moarte. Suntem, altfel spus, într-un tunel al timpului care, mai ceva decât într-o naraţiune science fiction, suprapune peste oraşul cel mai înaintat al României vremurile preistorice dinainte de îmblânzirea canină. Cu Guvern şi convoaie de limuzine oficiale, cu bancheri şi blocuri cu multissime etaje, placate în sticlă, cu cărturari şi literaţi, cu şomeri şi birocraţi, avem semnele cele mai indubitabile cu putinţă că am recăzut în barbarie. Aceste semne au venit şi din alte părţi, nu e nicio îndoială. Cine urmăreşte ştirile a constatat că nu trece săptămână de la bunul Dumnezeu fără copii schingiuiţi şi ucişi de către propriii aparţinători.

„În cel mai bun caz“, agresiunile asupra lor iau forma unor violuri sumbre, care pecetluiesc încrederea în viaţă şi în familie a victimelor pentru eternitate, fie că intervin sau că nu intervin autorităţile pentru a le curma. În ce hal s-a ajuns cu iresponsabilitatea faţă de propriile odrasle la noi rezultă şi din adoptarea recentă a legii în favoarea copiilor de „căpşunari“ – nume generic sub care se pitesc diverse categorii de oameni goniţi de penurie s