Mi-ar fi plăcut prin periplul meu prin viaţă să scriu mai des despre astfel de momente, atât de rare, atât de speciale. Mi-ar fi plăcut ca oamenii să înţeleagă că între Roşia Montană, între scandalurile despre Cioabă şi-ai lui sau poate în scandalul monstruos dintre autorităţi şi slugile unei lumi înhăitate, mai există şi astfel de momente. Nu ştiu de unde până unde un tren regal a catadicsit să poposească tocmai în Târgu-Jiu, într-o gară despre care se spune că doar istoria a mai rămas de ea. Cu un peisaj prăfuit în spate, cu o coloratură demnă de Evul Mediu, a poposit, plin de griji, de greutăţi, de amintiri doldora un tren regal, un tren despre care se spune că are atât de multe de povestit încât am putea să-l ascultăm o mie de ani. O performanţă pentru Târgu-Jiu şi mai ales o performanţă pentru gorjeni, care, fără doar şi poate s-au îngrămădit să vadă minunea. Nu ştiu pe cine trebuie să felicit dar o fac şi spun: Jos pălăria! Mirosul de vechi îmbinat cu o frumuseţe aparte te face să înaintezi pe culoarele înguste ale unei maşini a timpului, în urma ta un aer regal care îţi taie respiraţia…în faţa ta vezi oameni mişunând şi pereţi care parcă stau drepţi în faţa ta gata să scoată din sac miile de poveşti cu prinţi şi prinţese. Şi parcă, de undeva, din podeaua burduşită cu un covor roşu-scămos stă să vorbească paşii marelui regizor Sergiu Nicolaescu, care au trecut cândva porţile acestei lumi atât de frumoase. Am trecut şi eu vrăjită de farmecul unui timp apus, dar parcă mai prezent ca niciodată. Şi-am cunoscut ieri oameni care ar spune mai multe despre acest tren decât o fac eu acum. M-am simţit specială, dar nu la fel de specială ca acei care împing zi de zi cărbune în trenul regal pentru a scoate din fum şi mai apoi din cenuşă poveştile uimitoare despre locomotiva timpului. Am vrut să scriu despre acest tren pentru că mi se pare un moment istoric pentru Târg