La unul dintre târgurile de carte bucureștene, am primit mai demult, din mâna unei doamne plăcute, un volum de interviuri, pe care întâmplarea l-a ajutat să iasă acum din raft ca să-l citesc. Am descoperit o carte de care, cumva, aveam nevoie ca să-mi cristalizez câteva constatări fugare despre cum a evoluat exilul nostru în ultimii douăzeci de ani.

Dialogurile pariziene (Editura ARC, Chi­și­nău 2005; o altă ediție apare semnalată în 2011), volumul Lucreției Bârlădeanu, e de­parte de a da imaginea completă - nici nu avea cum -, dar e prima oa­ră când cineva vine din Ba­sarabia și merge la Paris cu un set de întrebări pentru scriitori români de acolo, vizând o privire înapoi care să evalueze, atât cât se poa­te, experiența comunistă. Lucreția Bârlădeanu vrea să înțeleagă mai bine ce a tră­it ea însăși, în țara ei, în pe­rioada comunistă, ce a în­semnat pentru scriitorii din România acea perioadă și cât ajută înțelegerii pri­virea detașată / implicată a celor care ale­seseră exilul. Mai vrea și să învețe exilul, ea în­săși, venită în Franța, din Republica Mol­dova, ca în exil. Dacă socotim de la da­ta în­registrării dialogurilor, a mai trecut un deceniu de la prima apariție a cărții, iar asta adâncește perspectiva și mai folo­si­tor.

Ambianța e complet schimbată în jur. Noul val literar, conturat în România în jurul anului 2000, își vede de drum. Deocamdată fără să-și pună în vedetă elu­ci­darea experienței comuniste. În Basarabia, literatura se luptă în continuare cu ofen­siva limbii ruse și cu decalajul. Puținul ca­re reușește să evite această confruntare cu potențial letal sare direct în trendul no­u­lui val de la București.

Marile schimbări par totuși să fi avut loc în exil. Eliade, Cioran, Ionesco sunt deja de mult plecați. Monica Lovinescu și Vi­r­gil Ierunca ne-au părăsit și ei, în ultimii ani. Exilul deja evită să se mai eticheteze ca at