Radosław Sikorski, ministrul polonez de Externe, vizitează în această săptămână Bucureștiul, oferind un bun prilej pentru a evalua Parteneriatul Strategic dintre România și Polonia, ale cărui baze au fost puse în octombrie 2009.
Pentru multe generații de români, Polonia a fost un reper. De pildă, pentru generația mea, care se informa de la Europa Liberă și BBC pe vremea lui Ceaușescu, dar și după prăbușirea regimului său, Polonia a însemnat Solidaritatea, Wałęsa, „masa rotundă“ din 1989, primele alegeri libere în blocul estic, primul guvern necomunist, reforma radicală a Serviciilor Secrete, lustrație, succesul „terapiei de șoc“. Cu o absorbție a fondurilor europene la care România nici măcar nu visează, cu o creștere economică în vreme de criză, care-i pune pe gânduri până și pe harnicii germani, Polonia pare decisă să transpună în realitate profeția fondatorului Stratfor, George Friedman, pentru secolul XXI și să devină o putere regională relevantă.
De la colapsul lagărului socialist și până astăzi, Polonia a fost constant elevul silitor, care-și face temele. Cu o „foaie matricolă“ încărcată de calificativul „foarte bine“, cu o populație de 38,5 milioane de locuitori și un PIB de 381 de miliarde de euro (2012), cu o politică externă echilibrată și previzibilă, Polonia a devenit unul dintre actorii majori din UE, participând la formate de consultări alături de Germania și Franța, locomotivele integrării europene.
Pentru consolarea orgoliului național, trebuie spus apăsat că România nu poate fi Polonia; poate cel mult să încerce să reducă decalajul istoric care o separă de Polonia. Tranziția, în care România a orbecăit bezmetică mulți ani, cu lămpașe de miner și premieri, precum Văcăroiu, alergici la reforme, n-a făcut decât să sporească acest decalaj. Care în loc să se micșoreze, după 2007, când România a intrat în UE,