Mircea Zaciu i-a trimis unuia dintre cei mai buni prieteni ai săi, profesorul Octavian Şchiau, de-a lungul a 45 de ani de prietenie, peste 150 de scrisori şi ilustrate, pe care destinatarul acestora a decis să le publice, ca un omagiu adus prietenului său.
Aşa cum se ştie, până în prezent au apărut trei volume de scrisori: Mircea Zaciu, Ion Brad, Dialog epistolar, Curtea Veche, Bucureşti, 2003; Aurel Sasu, Mircea Zaciu, Amiaza cea mare. Corespondenţă, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008; O insulă de clujeni-neclujeni la Cluj. Corespondenţă Mircea Zaciu-Marian Papahagi. Ediţie îngrijită şi note de Lucia Papahagi. Prefaţă de Ion Vartic, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2012.
La 27 august 2013, Mircea Zaciu (1928-2000) ar fi împlinit 85 de ani. Cele două scrisori, pe care le publicăm în paginile de faţă, datează din anul 1957, când profesorul Octavian Şchiau era lector de română la Institutul de Romanistică din Berlin. Scrisorile sunt, prin urmare, din perioada tinereţii lui Mircea Zaciu, din anii afirmării sale profesionale şi culturale, ceea ce le măreşte considerabil interesul.
Dincolo de sinceritatea lor debordantă, de afecţiunea cu care îi scrie prietenului său plecat la Berlin, observăm lipsa oricăror referinţe la realităţile politice ale României de atunci. Sunt convins că Mircea Zaciu bănuia că scrisorile sale ar putea fi interceptate (de altfel, într-o scrisoare din 31-X-1956, el îi scria lui Octavian Şchiau, între altele: „Şi vezi, acum, hârtia nu mai are această proprietate, iar tu eşti aşa departe, încât nu ne putem înţelege decât prin această hârtie atât de ingrată şi riscantă” – subl. I.R.)), încât se ferea de orice aluzie la chestiunile politice (nimic, de pildă, despre revoluţia din Ungaria, din 1956, în scrisorile trimise în acel an). O asemenea autocenzură drastică se mai poate observa şi în volumul de
