“Aş fi vrut să fac dragoste cu Şeherezada”
Şi-a păstrat, deşi a dus o viaţă foarte colorată (corespondent la Bagdad, în 2004, chiar sub focul “combat”-ului, a fost în Afganistan, a fost şi într-o delegaţie în Vietnam, a fost, în timpul epidemiei de holeră la Sulina în 1990 etc.) nebunia pentru operă, nu pentru viaţă. “Recunosc că sunt o fire aprigă, iar lucrul ăsta chiar nu îl poţi ascunde. Mi-am dorit ca, în urma mea, versul să explodeze. Să nu-i fie nimănui indiferent. Are dreptate cel care spune: fii atent ce doreşti, că aia ţi se va da. Am vrut să fiu adulat şi urât cu asupra de măsură. Şi asta, vai, s-a şi întâmplat. Acum, ce pot să fac? Să schimb mesajul. Vreau să fiu doar iubit şi atât dar de toată lumea”, spunea sărbătoritul nostru, unul dintre cei mai importanţi scriitori români, Mihail Gălăţanu, într-un interviu acordat lui Stelian Ţurlea. Astăzi împlineşte 50 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”
Îmi doresc o editură ideală, la care să public numai acolo, monogam
“Când aveam vreo 19 ani, am promis că am să iau Premiul Nobel, până la 50 de ani. Altfel, mă voi fi sinucide. Iată, aşadar, că, într-un fel, sunt – deja – sinucis. Murim, uneori, cu mult înainte de a muri. Sau cu mult mai târziu. Am şi scris acest lucru, pe dedicaţia făcută, pe prima mea carte, «Ştiri despre mine», dăruită unui prieten, poetul Gelu Ciorici-Şipote. La aceeaşi concluzie am ajuns, cu prietenul meu, Eugen Neculiţă, la cam aceeaşi vârstă, a majoratului, pe la 17-18 ani: că viaţa nu merită trăită «după cincizeci». Este doar un lung şir de umilinţe şi neputinţe. El s-a şi ţinut de cuvânt: a reuşit să dispară din această lume, sub forma unui morman însângerat de carne (şi de nerecunoscut), cu cinci ani mai devreme, în jungla Nepalului/Indiei: găsit mort/putrezit, după o lună, la 12 km de Darjeeling, după ce trecuse, repeta
