Am mers aseară la Operă după ce auzisem multe despre primul spectacol cu ”Otello” din 6 septembrie. Auzisem mai ales că, din punct de vedere muzical, anumite inadecvări au scăzut valoarea reprezentaţiei , dar şi că regia este unul dintre punctele forte ale producţiei. Cum se întîmplă uneori în asemenea cazuri, ce am găsit a fost exact invers.

1. Dirijoarea Keri-Lynn Wilson, pe care publicul a îndrăgit-o imediat, a condus cu mînă sigură şi dăruire întreg angrenajul muzical spre un sunet compact, omogen. Am avut chiar impresia că scopul ei principal a fost exact acesta – să ţină ansamblul împreună din punct de vedere muzical, fiind dispusă să facă rabat la expresivitate în numele unităţii muzicale. Scopul a fost îndeplinit şi am putut asculta magnifica muzică a lui Verdi, venită din maturitatea geniului său, cu plăcere. Vestita vorbă a lui Toscanini, care, după cum ştie toată lumea, a fost violoncelist în orchestră la premiera mondială a lui ”Otello”, şi anume: ”Otello e o capodoperă! Îngenuncheaţi şi strigaţi Viva Verdi!” descrie perfect entuziasmul care cuprinde sufletul la auzul acestei minunate muzici.

Mai jos, ofer o fotografie care îmi place la nebunie. Verdi şi Francesco Tamagno, tenorul faimos în epocă care a fost ales de compozitor să fie primul Otello. Verdi e în vîrstă şi pare obosit şi îngudiitor. Tamagno e un bon-viveur în plină formă, mîndru nevoie mare de tovărăşia geniului. Nu mă pot opri să nu forţez un pic şi să zic, cu tot respectul, că avem o fotografie exemplară pentru tema ”creatorul şi creatura sa”.

Principalii cîntăreţi au fost, toţi trei, buni. Ştefan Ignat, în Iago, a încercat să acopere şi vocal şi dramatic vastitatea rolului şi a reuşit într-o măsură mulţumitoare. Jocul lui s-a maturizat mult în ultimii ani şi, în general, evoluţia lui artistică merită notată şi apluadată. Îmi plac mult artiştii care muncesc,