La început, am fost luaţi cu buna: uite cât aveţi de câştigat de pe urma exploatării de la Roşia Montană. Apoi, pentru că păcăleala nu a ţinut, suntem ameninţaţi cu procese de despăgubiri din partea companiei exploatatoare. Cum s-ar spune, România nu mai e liberă să decidă dacă vrea sau nu un investitor. Ori îl acceptă, ori trebuie să plătească daune. Perversiunea căutătorului de aur a atins cote maxime. Exploatarea de la Roşia Montană ţine de decizia unei ţări întregi. Nu e vorba de a deschide un chioşc în colţul străzii, ci de a folosi o rezervă strategică a României, una care, într-un viitor oarecare şi într-o conjunctură anume, ar putea însemna salvarea ţării. Aşa încât nu ar trebui să surprindă pe nimeni nici opoziţia publică faţă de acest proiect, nici faptul că el va fi respins. România nu este teritoriu ocupat de compania exploatatoare pentru a fi supusă la despăgubiri. Ne întoarcem iar la 1918 şi trebuie să ne răscumpărăm pământurile şi avuţiile de la ocupanţii străini? Ceea ce surprinde, în schimb, este perversiunea căutătorului de aur care, dacă şi-a văzut visele de îmbogăţire pe spatele României spulberate, se gândeşte să îşi compenseze nereuşita dând statul român în judecată. Poate face rost în acest fel de nişte bani, mulţi de altfel. Nu ştiam că libertatea de decizie a unui popor poate fi dată în judecată. Nu ştiam că suntem obligaţi să acceptăm orice exploatare, că altfel ne pasc penalizări uriaşe. Cum vine acest lucru? Aşa cum se prezintă atitudinea companiei exploatatoare, nu e de mirare că românii ajung să privească cu îndoială calitatea sa de investitor străin. Între investiţie şi ocupaţie forţată ar trebui să existe o delimitare clară. Atunci când treci atât de uşor de la promovarea unei exploatări la impunerea ei cu forţa sau la ameninţarea cu procese prin care vrei să le iei celor care ţi-au spus frumos că nu vor investiţia ta miliarde de eur