Un copil de patru ani este ucis de o haită de câini vagabonzi, în mijlocul Bucureștiului, capitală europeană cu două milioane de locuitori. În fiecare an, aproape zece mii de persoane se prezintă la medic, în București, capitală europeană, cu mușcături de câini vagabonzi. Se fac tratamente suportate din bani publici. Se utilizează forță de muncă foarte calificată, plătită din bani publici, pentru prevenirea infecțiilor și îngrijire spitalicească. Se estimează că sistemul medical public cheltuiește anual, numai în București, peste două milioane de euro pentru vindecarea mușcăturilor. O parte a locuitorilor Bucureștiului trăiește cu teama de câini. Iar ei se înmulțesc. Și nimeni nu face nimic. Când copilul ucis apare pe ecranele presei, primarul anunță un referendum (inutil și demagogic), parlamentarii anunță că lucrează la un proiect de lege care zace de ani de zile prin parlament (proiect confuz și costisitor pentru administrațiile locale), organizațiile neguvernamentale care se ocupă de protecția animalelor se revoltă, se agită și protestează.

Un caz clasic, de manual, pentru administrația publică românească: există lege, dar nu se aplică. Sau, mai exact, se aplică discreționar, după umorile primarilor. Administrația publică trebuie să fie ca McDonald’s: oriunde ai fi, primești același lucru. Reglementat. Egal cu sine însuși. Identic în formă și conținut. O adeverință trebuie să aibă aceeași procedură de eliberare, în același termen, în București și în comuna Talpa din județul Botoșani. O aprobare trebuie să solicite aceleași documente, în aceeași formă, în sectorul lui Marean Vanghelie și în comuna Mahmudia. Probabil că ne-am săturat cu toții de celebra critică a Comisiei Europene la adresa administrației publice românești – nu aveți capacitate administrativă. Este exact pe dos. Avem prea multă capacitate administrativă. Capacitatea de a inventa reguli,