Am avut onoarea să cunosc mulţi dintre puţinii foşti deţinuţi politici care mai sunt în viaţă, am citit zeci de memorii şi cărţi de istorie recentă şi am scris despre ele. Mereu, ascultându-le poveşti care se încheiau de fiecare dată cu: „dar i-am iertat” şi “azi am face mereu la fel”, m-am gândit că nu li s-a făcut dreptate nici astăzi şi că după 1989 au rămas tot victime.
Niciunul nu a fost despăgubit pentru suferinţa şi nedreptatea trăită, unora, ca şi Ioan Gavrilă Ogoranu nici nu li s-a şters cazierul, altora nu li s-a recunoscut calitatea de luptător împotriva comunismului. Trăind din pensii mizere, uitaţi şi umiliţi se sting, resemnaţi că vor găsi dreptatea doar la Dumnezeu.
Şi totuşi, au puterea şi înţelepciunea să spună: „Comunismul mai are o singură şansă să supravieţuiască: prin ura, prin răzbunarea, prin răul din sufletele noastre, pe care le-a semănat decenii la rând”.
De la ei am învăţat că niciodată o nedreptate nu se înlocuieşte cu altă nedreptate. De aceea, văzându-l pe fostul torţionar Vişinescu, care nu are nimic din seninătatea foştilor deţinuţi politici, am zâmbint amar. Acuzând un bătrân de genocid vom restabili dreptatea? Justiţia, poate. Dreptatea, nu.
Asemeni comuniştilor, confundăm “dreptatea” cu un simulacru de justiţie. De 23 de ani am lăsat foştii torţionari şi lideri ai partidului comunist să ne conducă, le-am plătit pensii grase, i-am ţinut în lumina reflectoarelor. De 23 de ani, niciun fost deţinut politic n-a fost decorat de şeful statului, niciun martir n-a fost canonizat, nici un sfert din istoria recentă a ţării nu e transmisă tinerei generaţii, nici 1% din jertfa a milioane de oameni nu e cunoscută. Darminte, respectată sau admirată.
Acum o să ştergem toate astea, condamnând un bătrân care e convins că e o victimă? Ni s-a tot repetat mecanic că important e “cât?” şi “ce?”. Nu,
