Marele Incendiu al Londrei a distrus părţile centrale ale oraşului, începând cu ziua de duminică, 2 septembrie 1666, şi până în ziua de miercuri, 5 septembrie 1666. Focul a pustiit centrul medieval al Londrei, aflat în interiorul vechiului zid roman al oraşului. A ameninţat şi districtul aristocratic Westminster, Palatul Whitehall al lui Carol al II-lea şi mare parte a mahalalelor din suburbii, fără a ajunge acolo.
Incendiul a izbucnit la brutăria lui Thomas Farriner (sau Farynor) de pe Pudding Lane, la scurt timp după miezul nopţii de duminică, 2 septembrie 1666, şi s-a răspândit cu repeziciune spre vest prin tot centrul vechi al Londrei. La vremea aceea, a fost cel mai puternic incendiu, după vâlvătaia care a transformat Roma în scrum pe timpul împăratului Nero.
Anul 1666 a fost perceput de mulţi ca fiind anul sfârşitului lumii.
Londonezii au văzut incendiul ca fiind o pedeapsă divină, un foc răzbunător al lui Dumnezeu pentru curăţarea păcatelor oamenilor.
Flăcările au făcut ravagii timp de cinci zile şi au pus în evidenţă gravele carenţe în lupta împotriva incendiilor. Deşi Londra era centrul unuia dintre cele mai puternice regate europene, cu un imens imperiu colonial, marele oraş nu avea un serviciu corespunzător de stingere a incendiilor.
Prăpădul a survenit după o vară foarte secetoasă şi a fost înteţit de un vânt puternic şi uscat. Utilizarea principalei tehnici de stingere a incendiului de la acea vreme, şi anume crearea de blocaje în calea focului prin demolări, a întârziat din cauza nehotărârii lordului primar al oraşului, sir Thomas Bloodworth. Când s-au ordonat demolări pe scară largă în noaptea de duminică spre luni, vântul împrăştiase deja focul şi măsurile au fost insuficiente pentru stăvilirea întinderii prăpădului.
Thomas Farynor, unul dintre brutarii regelui Carol al II