Concertul Filarmonicii de Stat „Transilvania“ din Cluj a realizat vineri, la Ateneu, un portret al compozitorului-dirijor german Jörg Widmann, completat de perspectiva românească asupra muzicii secolului XXI, reprezentată de Ulpiu Vlad.

Articol realizat de Mihai Cojocaru

Cunoscută deja publicului bucureştean, din interpretarea Filarmonicii „George Enescu“ de anul trecut, pe aceeaşi scenă, lucrarea simfonică Lumina drumurilor de Ulpiu Vlad a deschis o după-amiază muzicală dedicată misterului.

Prin sunete lungi, în registre înalte, într-un timp aproape suspendat, taina s-a înfăţişat aici într-un

mod pictural, strălucitor, palpabil, dar în acelaşi timp imponderabil şi de nepătruns. Lumina a umplut spaţiul, dar nu a indicat o cale. Pe alocuri, acumulări dinamice şi sonore în segmente scurte de timp au ridicat întrebări menite să tulbure liniştea: să fi fost teama de necunoscut, ecoul lumii mundane, coşmarul potenţial din orice vis? Se intuia o prezenţă permanentă, susţinătoare, dar drumul de parcurs aparţinea fiecăruia.

Într-un prezent al goanei după certitudinea care „face lumină“, Ulpiu Vlad a găsit mijloacele sonore ideale pentru a manifesta existenţa unui adevăr superior, anterior oricărei interogaţii, cu atât mai cert cu cât articularea sa a rămas aproape amorfă, vagă, fluidă, dar purtătoare de înţelesuri nerostite, pe care compozitorul le-a oferit ascultătorului ca însoţire şi după ce muzica a încetat.

Continuarea programului a dezvăluit o arhitectură muzicală generală, în care două creaţii cu problematică metafizică au flancat un experiment ludic: Piesa de concert Ad absurdum, pentru trompetă şi orchestră, de Jörg Widmann.

Dacă de la prima măsură ne-am aflat în plin test al limitelor virtuozităţii, atunci unde era normalitatea ca premisă a atingerii absurdului?