Dacă aş fi scris acest articol în urmă cu 10 ani, probabil că aş fi văzut altfel fenomenul. Despre cum se petreceau lucrurile în România înainte de 1989 în această privinţă parcă îmi e şi mai greu să-mi amintesc. Ce să mai spunem despre vremurile în care muzica clasică era doar a celor care aveau un anumit grad de educaţie.

Acum muzica clasică poate fi a oricui. Cei mai mulţi fac cunoştinţă cu acest misterios domeniu prin intermediul soneriei telefonului mobil. Sunt mulţi cei pentru care Badineria de Bach sau Mica serenadă de Mozart sunt opţiunile favorite în domeniu. A merge mai departe însă este o chestiune de curiozitate sau de şansă.

Există acea categorie a publicului care află în familie despre acest misterios, dar atât de agreabil, domeniu al muzicii clasice. Dar ei nu sunt mulţi. La şcoală, în România, nu prea mai află nimeni. Nu există nici obişnuinţa învăţării unui instrument muzical ca în alte ţări, nici măcar educaţia muzicală care se făcea de către profesorul de muzică. Câteva iniţiative educative ale radioului public de a aduce muzica clasică sau teatrul în şcoli – Ora de educaţie muzicală, Cinci minute de muzică clasică – nu sunt suficiente pentru a creea un curent veritabil. Concerte şi spectacole pentru copii există fie ca acţiuni publice – Opera comică pentru copii, spectacolele pentru copii ale operei sau operetei, fie private – Clasic e fantastic. Dar menţinerea interesului pentru domeniu ar trebui realizată de părinţi, ceea ce nu se întâmplă decât în cazuri disparate.

Dacă depăşim zona publicului şcolar ajungem la cel tânăr, la cei care se apropie de muzica clasică dacă li se pare că e cool. Şi dat fiindcă este o chestiune exclusivistă, ea poate fi destul de atractivă. Totuşi, pentru a ajunge la ea trebuie să afli că există şi mai ales unde poate fi ascultată. Aşadar tinerii, cei care compun acel public născut după 1990, ajung la