În evaluarea personală a proiectului Roşia Montană, am luat în calcul trei elemente: cel economic, cel ecologic şi mecanica administrativă.
Era greu să discutăm raţional un proiect complicat ca Roşia Montană, din moment ce presa, principala platformă de dezbatere publică, a căzut, de câţiva ani, în maniheisme infantile, vopsind totul în tuşe grosolane de alb-negru. Cu deprinderi forjate în redacţii, unde totul e pro sau contra Băsescu, pro sau contra DNA etc, s-a văzut cum jurnaliştii deprofesionalizaţi au rămas pierduţi în acest scandal, neştiind de unde să-l apuce. Şi nu doar presa, ci şi alţi comentatori, care ba erau cu proiectul dar pe la spate, ba îl demonizau şi îl foloseau ca indicator de prevalenţa corupţiei, fără dovezi. Nu-i vorbă, e greu să-ţi faci o idee în hăţişul datelor tehnice, bună parte de chimie, o materie care sigur n-a fost în şcoală febleţea vorbitorilor pe ecrane.
S-au amestecat în această ciulama cel puţin trei teme diferite. Prima e evaluarea economică, cel mai prost discutată, torpilată de naivităţi şi mituri urbane. Guvernul a verificat acest plan de business, prin departamentul lui Dan Şova, şi l-a găsit în regulă; altfel nu-l promova, îmi închipui. Prin comparaţie cu ce se practică în lumea civilizată, redevenţa de 6% şi cota de participare a statului în afacere de 25% par în regulă. Cele două nu trebuie confundate şi înlătură temerea vehiculată de protestatari că s-ar găsi pe acolo minereuri secrete, mai valoroase decât aurul, cu care va fugi noaptea investitorul în Canada. Participarea la profit garantează că orice se va găsi de valoare, inclusiv praf de stele sau piatra lunii, se va reflecta şi în buget.
Pe de altă parte, au dreptate cei care spun că o economie bazată pe resurse minerale e un predictor de proastă guvernare. Problema nu-i „boala olandeză“ (lipsă de competitivitate prin scumpir
