Când eram în şcoala generală, am văzut pentru prima dată o carte de vizită. O fată îşi scrisese, pe un bileţel de hârtie, cu o caligrafie îngrijită, de jurnal de adolescentă, numele, adresa şi numărul de telefon.
Vanea Raluca. Hârtia, de un roz parfumat, cu inserţii în relief (în termeni tipografici azi ar fi variante glosate, cartonate, emboasate etc), a fost păstrată mult timp prin sertarele tinereţii mele, chiar dacă informaţia scrisă pe ea nu a fost niciodată ţinta unui telefon sau a unei vizite de curtoazie. Însă gestul – şi ideea – de a avea o carte de vizită (pe vremea aceea nici nu se numeau aşa, pentru că încă nu existau) mi s-a părut excepţională. După mult timp, în facultate fiind, am văzut la un coleg o carte de vizită care m-a contrariat.
După nume, erau înşirate titulaturi: preparator universitar doctorand, licenţiat în medicină şi asistenţă socială, preşedinte al ligii studenţilor. Oare chiar au oamenii nevoie de atâtea detalii atunci când vor să dea de cineva? Este necesar ca în dreptul numelui să trecem tot ceea ce ar putea impresiona? Sunt ele, cuvintele scrise, mai tari decât faptele noastre? E cazul ca, pentru a demonstra cine suntem şi de ce să înşirăm victorii trecute?
A trecut mult timp de la aceste momente. Am cunoscut zeci de mii de oameni şi am primit mii de cărţi de vizită. De culori diferite, de la simple până la diferite modele, stilizate, cu poze, cu scris în relief, cu CD-uri încorporate, unele dincolo de orice imaginaţie... toate fac parte dintr-un sertar cu haos.
Recent am primit o carte de vizită care stârneşte nedumeriri prin informaţia trecută şi prin simplitatea ei. Un nume, o adresă şi un număr de telefon: Digna Hintzen Philips. Fără detalii legate de funcţie şi fără titulaturi pompoase. Fără stilizări neesenţiale. Fără farduri. Doar informaţia esenţială. Simplitatea. Iar persoana pe care o
