După 14 ani, Opera Naţională Bucureşti a readus în repertoriu Otello, în „Anul Verdi”, dar în cadrul Festivalului „Enescu”, deci cu oaspeţi propuşi (sau impuşi), creaţie extrem de iubită, aşteptată, firesc, cu nerăbdare şi interes.

A „beneficiat” însă de colaborarea cu regizoarea Vera Nemirova din Bulgaria (stabilită însă în Germania), evident readusă după ce, în ediţia din 2009, a pus în scenă Celan, lucrare prezentată apoi de 4 ori şi atât. De altfel, şi la pupitru a revenit astfel Keri-Lynn Wilson, frumoasa blondă (întâmplător soţia directorului Metropolitan) care tot atunci a condus, cu aceeaşi graţie, şi Manon Lescaut.

Desigur, asemenea invitaţi ar fi bineveniţi dacă ar avea şi calitatea necesară… Rău este că ONB rămâne cu această producţie, în care erorile şi aberaţiile abundă, într-o „recitire” logică doar pentru regizor. „Radiografia” acestei viziuni ar ocupa un spaţiu mult prea amplu, dar câteva repere se cuvin punctate, măcar pentru un amuzament… amar.

Spre exemplu, în primul act, se pare că pe o insulă sau poate pe o platformă petroliferă eşuată se refugiază sau se exilează un grup numeros (corul), păzit de soldaţi cu „kalaşnikov”, primind apoi „ajutoare” (de la cine??) pături portocalii, pe care nu le prea foloseşte nimeni. Culmea este că şi Otello şi cei din jurul lui par a fi ori refugiaţi, ori… din armata represivă (purtând iniţial acelaşi costum negru), pentru ca în ultimele acte să apară în uniformă de ofiţer de marină, albastră, cu chipiu… Corul urmăreşte vasul în furtună, se bucură că a fost salvat, dar Otello apare… în loja direcţiei, iar pe scenă se dă „din mână în mână” o bărcuţă pneumatică verde; Otello (deloc maur) intră apoi pe scenă de mână cu Desdemona (îmbăcată în rochie de mireasă), putând o făclie cu care aprinde şi „fuoco di gioia” dintr-un cazan ruginit (ca la „homleşi”) la care se încălzesc şi se retrag; Cassio şi Ro