Piaţa de lumi
Cum discută zeii între ei:
– Ce faci?
– Ce să fac? Nişte cîmpuri, nişte dealuri.
– Îmi dai mie muntele acela?
– De ce nu? Cît dai...!
– Cinsprezece milioane de oameni ...!
– Puţin, foarte puţin...! Că e un munte din granit,
poţi să îl compartimentezi în peşteri,
în camere secrete, în sihăstrii, l-am lucrat
două veşnicii şi ceva ...
– Cît ceri?
– Păi, îmi dai cincizeci de milioane de oameni şi
o sută de mii de capre, trei sute de caşaloţi albaştri,
un milion de licurici cu care să delimitez totul
în nopţile cu lună
şi douăzeci de cireşi în floare
de pe versantul unui deal
de pe o insulă din Marea Chinei.
– A, e prea mult ...!
– Dar nu vezi? Florile de cireş au
imprimat
pe fiecare petală
chipul zeiţei
care încălzeşte universul,
a frumuseţii fără rest,
artiştii mei, milioane, au lucrat în adîncuri
cîteva sute de vieţi,
matriţa însăşi e un detaliu
al vieţii veşnice,
al morţii veşnice.
Hai, batem palma...!
(Un fulger mare a aprins bolta).
În noaptea aceea a fost
o ploaie de stele
pe care astronomii
nu au identificat-o cu
nici un alt fenomen cunoscut.
Plouă la Praga
Plouă la Praga şi ploaia şterge
(iar şi iar)
urmele lui Franz Kafka
de pe trotuar
un saltimbanc se aruncă
pînă în înaltul cerului
cu speranţa că ar putea să fie
un nou Dumnezeu
numai că într-o lume pe ducă
Dumnezeu răspunde doar
la nume de împrumut
ca atunci cînd iubeşti o
femeie şi toţi (dumne)zeii
răspund la numele ei.
Plouă la Praga şi ploaia
îşi în
