În condiţiile crizei militare din Imperiul roman, la frontiere se iveşte un nou pericol. În anul 238 populaţiile gotice lansează primul atac serios asupra imperiului, ceea ce îi determină pe câţiva autori să vorbească chiar despre o “plagă” ce a lovit Roma. De mai bine de două secole goţii ameninţau frontiera dunăreană, dar pe de altă parte relaţia cu Roma nu s-a rezumat doar la conflicte, căci goţii au beneficiat de importante influenţe culturale.

Populaţiile germanice ocupau o zonă destul de vastă ce cuprindea Basarabia, Muntenia, Moldova şi estul şi centrul Transilvaniei, dar în aria de colonizare a vizigoţilor mai existau şi taifali, sarmaţi, carpi şi chiar popoare de origine iraniană. De amintit este şi importantul număr de prizonieri romani din Asia Mică pe care îi iau goţii în incursiunile lor de-a lungul secolului al III-lea.

Când vorbim despre organizarea acestor barbari, trebuie să avem in minte o structură socială de sorginte “eroică”, adică una în care aristocraţii sunt interesaţi în permanenţă de elevarea statutului lor, îndeosebi prin acumularea de bunuri de prestigiu. În acest sens, contactul cu romanii le dă o mână de ajutor. Prin raiduri, comerţ, negocieri la frontiere, barbarii îşi întăresc autoritatea în propriile şefii. Şefii barbari aveau mereu o poziţie incertă, pentru că mobilitatea socială era destul de mare. Orice războinic înzestrat putea teoretic să se emancipeze şi să intre în rândurile aristocraţiei. De altfel, nici poziţiile aristocratice nu erau foarte bine definite, din pricina migraţiilor succesive care determinau o reorganizare periodică a societăţii.

Avem de-a face cu câţiva sefi tribali, lideri ai unor comunităţi, dar aceştia se aflau mereu sub ameninţarea altor personaje care poate că acumulau mai multe bunuri de prestigiu şi revendicau o poziţie similară. În cursul secolului al IV-lea suntem martorii unei