Atunci când, în luna iulie a anului 1987, în localitatea Courmayeur, un sat de munte din nordul Italiei, Ioan Petru Culianu scria, în limba engleză, împreună cu logodnica sa Hillary S. Wiesner, romanul The Emerald Game (pe care îl recitim în impecabila versiune a lui Agop Bezerian, cu titlul Jocul de smarald, apărută la Ed. Polirom, 2011), el se afla în acea fază numită de H.R. Patapievici a „ultimului Culianu” (a se vedea cartea sa cu acelaşi titlu, Humanitas, 2010). În acel moment I.P. Culianu îşi dezvoltase ideile până a le conferi unitate şi era logodit cu Hillary, care îi apăruse, înainte de a o cunoaşte, într-o viziune avută „în cea mai tristă fază a vieţii”, atunci când, în anul 1973, în lagărul italian de refugiaţi politici de la Latima, luase hotărârea de a se sinucide şi îşi tăiase venele de la ambele braţe, aşa cum descrie faptul Ted Anton (Eros, Magie şi asasinarea profesorului Culianu, Ed. Nemira, 1997). Curios lucru, relatează biograful, Culianu se trezise calm: în timpul colapsului, pe când zăcea într-o baltă de sânge, îi apăruse, ca într-o viziune, „o strălucitoare livadă de portocali şi o frumoasă fată blondă care-i făcea semn. (…) N-a uitat niciodată fata blondă din viziunea sa”. Vedenia era cea a tabloului La Primavera al lui Sandro Botticelli, care stă în centrul romanului mai sus pomenit, o scriere evident postmodernă, prin rescrierea unor evenimente istorice în funcţie de destinul personal al autorului, implicat în naraţiune la multiple niveluri.

Caracterul autobiografic, în sensul larg al cuvântului, adică de pasionată introducere, în mod adesea aluziv, a persoanei şi mai ales a psihologiei sale, în sensul concepţiei sale novatoare (una fantasmatică) despre lume, e afirmat deja în Introducere, care leagă naraţiunea de o presupusă aflare a manuscrisului în bagajul lui Culianu însuşi: „În 1972 am părăsit România, silit de condiţii neprielni