Jobul de erou presupune acţiuni normale pentru cineva nemuritor: mai salvează muritori, mai fascinează el însuşi pe alţii, mai trăieşte lipsa de sens. Într-un fel, îl înţelegem: nici el nu s-a obişnuit încă cu condiţia asta şi încearcă să adapteze mentalitatea cu care s-a născut (om cu conflicte obişnuite, care tinde totuşi la o viaţă normală) la ceea ce i-a dat destinul: supercondiţia de Wolverine.

Iar de aici, conflicte noi. Oare l-a citit bine Yashida cînd i-a spus că, de fapt, el îşi doreşte să trăiască (şi să moară) ca un om obişnuit? Oricum, Logan refuză ceea ce aude pentru că nu poate admite această condiţie interioară; pentru el, transformarea în mutant a reprezentat un blestem doar pe jumătate. I-a răpit condiţia de om obişnuit (cu care oricum nu era prea împăcat din cauza „conflictului cu tata”), dar i-a dat o putere care îl fascinează perpetuu şi îi dă ocazia să-şi manifeste tensiunea agresivă cu intensitate de semizeu şi îl ţine, în acelaşi timp, captiv al complexului de putere. Într-o astfel de ipostază, omul muribund din faţa lui reprezintă doar umbra de la care îşi întoarce faţa. De ce să vrei să redevii om obişnuit cînd ai atîta putere?

Iar confictul de fundal al filmului este unul întors pe toate feţele de poveşti şi mituri, unul inepuizabil: omul obişnuit (Yashida) se confruntă cu condiţia lui şi se compară cu altul căruia i s-a dat un dar. În povestea de faţă, denumirea modernă pentru acest dar este mutaţia genetică, însă nu cu mult timp în urmă era catalogată drept dar de la zei sau de la Duhul Sfînt; oricum, este la fel de fascinator. Şi atunci, ce faci cînd vrei să-ţi depăşeşti condiţia şi nu-ţi este dat? Trişezi. Forţezi natura lucrurilor. Lucru sortit eşecului de la bun început.

Aici am să-i reproşez producătorului filmului că a irosit ocazia de a încerca măcar o soluţie posibilă la acest conflict interior deloc rar întîlnit;