Cazul Ionuț și implicit necazul familiei lui nu sunt izolate. Ciclic, la câțiva ani apare o astfel de poveste. Ne înfoiem, protestăm, zicem gata cu câinii, apoi uităm și viața merge mai departe.

Găsesc aberant că se caută vinovați, că se împart procentual responsabilități după o astfel de dramă. Într-o țară civilizată, oamenii ar trebui să fie pe un piedestal, deasupra câinilor, care de la 1 ianuarie 2007, au devenit europeni, cu o grămadă de drepturi care le eclipsează pe cele ale ființelor umane.

ONG-urile ce se ocupă de protecţia animalelor au apărut ca ciupercile după ploaie. Se răţoiesc şi hămăie în presă ori de câte ori o haită cu zeci de victime în cazier e otrăvită.

Lobby-ul pe care l-au făcut a dus inclusiv la o lege adoptată de ridicătorii de mâini din parlament prin care se poate ajunge inclusiv la arestare pentru maltratarea câinilor vagabonzi. Cum e, chiar, să împarţi celula cu o duzină de violatori, pedofili, ucigaşi pentru un şut în bot fatal aplicat unui maidanez care, în prealabil, îţi făcuse franjuri pantalonii?

Practic, eşti lăsat fără apărare în faţa câinilor, pentru că dacă vrei să reacţionezi, te gândeşti de două ori: doar rişti pârnaia.

Am dat un search pe google: „sfâşiat de câini“. Au apărut pe prima pagină vreo 4 cazuri: o femeie de 70 de ani a murit, o fetiţă de 6 ani a avut aceeaşi soartă, un băiat de 12 ani din Vaslui a rămas cu sechele, până şi elefantul Gaya de la Zoo Băneasa a avut fix acelaşi destin.

Care e reacţia ONG-urilor? Niciuna, că doar nu au fost lezate drepturile patrupedelor. Care e reacţia autorităţilor? Fac câte o anchetă, despre morţi şi răniţi numai de bine, şi explicaţia de rigoare: „săracul, asta i-a fost soarta!“.

Dar oare, soarta asta, nu poate fi îmblânzită prin dispariţia (a se citi inclusiv exterminarea) acestor maidanezi? Dacă e prea crud, atunci să se întâmple ca în