Oraşul Borşa pe care unii îl găsesc în ultima vreme tot mai spectaculos în elementele sale de „senzaţie”, îşi croieşte drum, încet, dar sigur spre acele forme de „performanţă comunitară” ce fac cinste oricărei aşezări umane. Mă refer la „apetitul” pentru construcţia de mănăstiri şi schituri, Borşa fiind acum oraşul cu patru astfel de „lăcaşuri sfinte”.

E vorba de Mănăstirea Baia Borşa (5 vieţuitori), cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae, ctitorită de o familie ce la ora actuală stă în Australia, Schitul Vinişoru (2 vieţuitori), cu hramul Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, dependent de Mănăstirea Baia Borşa, Mănăstirea Prislop (10 vieţuitori) cu hramurile Schimbarea la Faţă şi Sfânta Treime şi Schitul Borşa Pietroasa (7 vieţuitoare), cu hramul Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, ridicată la poalele Pietrosului, pe terenul şi cu contribuţia credincioşilor din zonă.

Renumiţi pentru tenacitatea lor de a-şi asigura existenţa materială lucrând prin „străinătăţuri”, borşenii şi-au „blindat” oraşul cu patru lăcaşuri de închinare, smerenie şi rugăciune, facând prin acest gest un mare pas înainte pe spirala timpului istoric.

Plecaţi spre „Ţara Făgăduinţei”, adică spre ţările ce le oferă locuri de câştig material, borşenii şi-au ridicat mii de case, tot mai arătoase şi mai moderne, dar n-au uitat că au nevoie şi de lăcaşuri în care să-şi „plângă” chiar înstrăinarea de spaţiul românesc şi să se roage chiar şi pentru revenirea „acasă”.

O lume tainică, nouă pentru pragmatismul contemporan, lumea vetrelor monahale, rodeşte frumos şi cu perspective folositoare la Borşa Maramureşului, cel mai „întins” oraş românesc (după Bucureşti!) şi localitatea cu cea mai mare pondere de „stranieri” în totalul populaţiei.

De-acum Borşa devine şi oraşul cu cele mai multe mănăstiri şi schituri, după Bucureşti! Cu dorinţa de a se apropia de Sfintele Porţi ale Ce