Puține dintre ecranizările marilor opere literare au reușit să se ridice la împlinirea artistică a scrierilor de la care au plecat. Nume de referință în istoria cinematografiei și-au pus semnătura pe pelicule care, dincolo de notorietatea firească la care ajunge un film care colindă lumea, pe marile și pe micile ecrane, au rămas cu un pas în urma paginilor scrise.
Moromeții lui Stere Gulea este una dintre fericitele excepții. Succesul repurtat în 1988 i-a conferit o aură ce se dovedește invincibilă în fața timpului, dar care, pe nedrept, a plasat într-un con de semiumbră opera și personalitatea unuia dintre cei mai importanți și mai atipici cineaști români. Pentru că Gulea este singurul dintre regizorii contemporani care, într-o lăudabilă plurivalență, pe lângă rigoarea cu care și-a urmat destinul artistic, a probat de-a lungul timpului o constantă și semnificativă implicare, din rândurile societății civile, în tematica majoră a României postceaușiste: membru-fondator al Alianței Civice, membru al Grupului pentru Dialog Social şi autorul unui documentar de referință, o tulburătoare profesiune de credință, despre ce a fost fenomenul Piața Universității în 1990. Să reținem ca pe un detaliu semnificativ și deloc întâmplător faptul că Stere Gulea este singurul regizor român care s-a simțit atras de literatura eternei contestatare Herta Müller, Vulpe – Vânător, filmul fiind un sever și dureros rechizitoriu împotriva Securității, pe fondul evenimentelor premergătoare revoltei timișorenilor, din decembrie ’89.
Sumarele notații din rândurile de mai sus mi s-au părut potrivite și necesare pentru a-i feri pe cei grăbiți sau doar mai puțin familiarizați cu personalitatea lui Stere Gulea de eroarea de a judeca în pripă un film care trebuie descifrat în complexitatea și profunzimea lui. Pentru că greu de imaginat eroare mai mare decât să
