M-am întrebat de multe ori când nu e o viaţă irosită. Când putem spune cu certitudine despre cineva că nu s-a irosit şi nu şi-a risipit viaţa? De multe, la sat, la moartea unui om i se face bilanţul vieţii în mod simplu: dacă a construit o casă, dacă a avut familie, dacă şi-a crescut copiii frumos, dacă a avut o meserie şi dacă a practicat-o cu dăruire şi pasiune, dacă i-a ajutat pe alţii să fie mai buni şi fericiţi.

După logica noastră contabilicească ar fi simplu să punem pe cruci cu titlu de axiomă: „aici odihneşte un om care n-a trăit degeaba”, sau dimpotrivă. Şi da, fiecare dintre criteriile astea contează. Dar niciunul nu e relevant.

Un om care DOAR a construit o casă, fără să ştie să o locuiască sau să se bucure de ea, un om care DOAR a avut o familie întemeiată legal în faţa oamenilor, dar nevalabilă în faţa lui Dumnezeu pentru că nu are la bază iubirea, un om care DOAR a practicat o meserie, nu a şi trăit-o, un om care DOAR i-a ajutat pe alţii să fie mai buni şi fericiţi, fără ca el să devină mai bun şi mai fericit, a trăit degeaba.

Cineva spunea că, de câte ori trece printr-o localitate, se gândeşte câte poveşti nespuse ascund oamenii de acolo. Am ajuns să cred că trăim cu adevărat atunci când ne cunoaştem pe noi cu adevărat, prin alţii.

Prin poveştile lor, a fiecăruia, ne regăsim pe noi. Cei adevăraţi. Am avut norocul şi onoarea să cunosc mulţi indivizi şi câţiva oameni. Puţini, dar mari. Oameni de la care am învăţat că:

- Timpul nostru e mai scurt pentru că îl umplem cu prostii.

- Că o viaţă egoistă, cu multă grijă pentru sine nu-ţi asigură o supravieţuire mai îndelungată, dimpotrivă.

- Că niciodată nu ai dreptul să spui că „nu se poate”.

- Că abia atunci când spui că „nu mai poţi” începe adevărata bătălie.

- Că nu trebuie să te bucuri când învingi şi nici să te întristezi când