Cuvintele din titlu mi-au venit în minte aproape ca un dicteu automat, încercînd să desluşesc sensul mişcărilor browniene din jurul temei la ordinea zilei, în politica internaţională: Siria, posibilitatea şi urmările unei intervenţii militare a Statelor Unite; eventual secondată de cîţiva aliaţi.

Mai întîi a fost cîntecul, lansat pe celebrul album Beatles "Sgt. Pepper's Lonely Hearts Club Band", în 1967! După care, a urmat realitatea! Bătălia dintre susţinătorii tezei potrivit căreia "arta imită realitatea" şi cei care, dimpotrivă, sunt convinşi că "realitatea imită arta" îl precede şi are toate şansele să continue, chiar şi atunci cînd nimeni nu-şi va mai aduce aminte de acest gigantic album din istoria muzicii rock. Adevărul este mai degrabă la mijloc, cenuşiu, adică banal: Arta şi Realitatea se imită reciproc, fără jenă, după cum şi una şi cealaltă se auto-copiază, alteori se auto-pastişează.

Orice acţiune militară împotriva altui stat, înainte de problemele legate de pregătire, eficienţă, previzionarea şi gestiunea consecinţelor, are de trecut un alt test critic, cel al legitimării. Sursa cea mai sigură este sprijinul explicit al Naţiunilor Unite, mai precis, o rezoluţie a Consiliului de Securitate. Ea trebuie să califice acţiunile care au încălcat pacea şi securitatea internaţională, ori au adus acestora prejudicii evidente şi considerabile, după care să consemneze dreptul (obligaţia) statelor membre ONU de a interveni, inclusiv prin mijloace militare, pentru a pune capăt actelor respective, pentru a înlătura consecinţele lor şi a restabili situaţia, conform normelor internaţionale. Modul în care funcţionează Consiliul de Securitate al ONU, însă, face ca acest mecanism să fie rareori accesibil; doar atunci şi numai atunci cînd cei cinci membri permanenţi cad de acord asupra evaluării situaţiei şi a măsurilor care trebuie folosite pentru a-i pune capă