În plină dezbatere naţională privind proiectul de la Roşia Montană (exploatarea zăcămintelor de aur şi argint folosind cianuri, într-o afacere clocită pe şest în urmă cu aproape două decenii, fără să fi trecut prin filtrul unei licitaţii publice), a izbucnit o altă temă încărcată de emoţie: maidanezii. Ce facem cu ei? Cum ne protejăm copiii? Sunt politicienii atât de limitaţi încât să producă un masacru, lichidând zeci de mii de câini nevinovaţi? Chiar nu-i duce mintea să protejeze oamenii fără a omorî câinii? Isteria a pornit de la o tragedie consemnată în Bucureşti: un copil de patru ani, scăpat de sub atenţia bunicii sale, a ajuns pe un teren viran şi a fost sfâşiat de câţiva câini fără stăpân. Moartea lui Ionuţ le-a dat apă la moară celor care strigă până răguşesc: moarte maidanezilor! Un fel de ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, dar cu o extindere în masă. Iar de aici până la o lege a exterminării n-a mai fost decât un pas, pe care parlamentarii l-au făcut fără să clipească. Toată lumea strigă sus şi tare că vinovaţi de moartea lui Ionuţ nu sunt câinii, ci oamenii. Perfect adevărat, căci dacă administratorii ţării, ai judeţelor şi ai localităţilor ar fi acţionat corect în ultimii 15-20 de ani, n-ar mai exista astăzi câini fără stăpân. Nu aveam nevoie de genii, ci de parlamentari, miniştri, prefecţi şi primari care să înţeleagă că sterilizarea maidanezilor ar fi făcut imposibilă perpetuarea lor. Locuitorii oraşelor şi ai comunelor ar mai fi convieţuit cu maidanezii cel mult cinci-şase ani, iar animalele ar fi fost tot mai puţine de la un an la altul.

Măsura trebuia însoţită de capturarea imediată a maidanezilor agresivi şi ţinerea acestora în adăposturi sau, la limită, chiar eutanasierea lor. Adevărul e că animalele agresive sunt puţine în raport cu cele blânde, domesticite chiar şi aciuate pe lângă blocuri, unde oamenii s-au ataşat de ele. Omorârea ace