E-adevărat: Radu Lupu ne-a făcut pe toţi să gândim şi să simţim la fel! Nu se auzea nici musca în Ateneu, iar inimile ne băteau în acelaşi ritm. Mâna stângă a lui Radu Lupu din cel de-al patrulea bis (notele repetate într-un fel anume) ne-a „tras în sus“, vorba lui Goethe şi ne-a ţinut acolo cu bunătate iradiantă. Ne-a sincronizat mai întâi, apoi ne-a adus la unison.

M-a întrebat lumea: „Ţi-a plăcut Yuja Wang în concertul de Ceaikovski?“ „Ce era de neplăcut?“, am răspuns. O apariţie atractivă, hotărâtă, o pianistică vânjoasă şi multă vitalitate. Discuţia s-a continuat: „Da, dar în comparaţie cu ce am ascultat la începutul festivalului?“

Mi-am dat seama atunci că trebuie să explic altfel, şi am luat-o băbeşte. Se dă un text muzical. Să zicem un concert pentru pian. Pianistul are mai multe variante de a-l aborda, teoretic infinite. Fiecare găseşte câte o cheiţă proprie pentru textul cu pricina. Unii se afundă în el, pritocind fiecare detaliu, şi atunci vorbim de o versiune filatelică. Alţii văd doar pădurea, doar întregul, neglijând detaliul, şi atunci putem vorbi de o versiune cartografică. Mai departe, putem avea versiuni murdare, pline de note false sau de accente anti-muzicale sau versiuni aseptice, contabile, care bifează toate sunetele, dar nu transmit nimic. Şi aşa mai departe.

Mie însă îmi plac două versiuni speciale: pe de o parte, cea care vede în textul muzical o parabolă, o cale către Dumnezeu; pe de alta, cea care relatează povestea muzicii cu suspansul ştirilor. Prima ar fi o versiune filosofico-teologică. Cea de-a doua ar fi o versiune poliţistă.

În acest sens, ca să răspund la întrebarea din debut şi rămânând la cei doi pianişti cu nume compuse din patru litere: Radu Lupu ne-a oferit un Schubert ca o rugăciune biblică izbăvitoare, Yuja Wang – un Ceaikovski ca un roman poliţist de Dan Brown.