Valul de proteste care a inflamat Capitala, extins apoi în marile oraşe ale ţării, pare că reuşeşte să blocheze proiectul Roşia Montană, cel puţin pentru moment. Speriaţi, politicienii dau înapoi.
Intrăm în logica anilor de tranziţie: neasumarea răspunderii, lipsa de transparenţă, reacţie târzie şi ipocrită la presiunea societăţii. Mai intrăm în măruntaiele clasicului conflict între economie şi ecologie, unde opţiunea socială de a face proiecte, care duc la o creştere a veniturilor, este pusă în balanţa posibilelor efecte negative asupra mediului. Un joc între profit şi riscuri, între interese oculte şi lipsa de încredere în guvernanţi, un joc arbitrat de stradă, dar aflat, până la urmă, în responsabilitatea politicienilor.
O afacere ceţoasă
Această afacere a fost posibilă datorită opacităţii unui sistem care ascundea de cetăţenii săi, clasificând ca secrete de stat, chestiunile importante pentru aceştia şi pentru viitorul ţării. Tocmai de această opacitate s-a servit Frank Timiş, un aventurier care a ştiut să pună mâna pe documentaţii secrete, a avut abilitatea de a convinge guvernanţii zilei să-i dea pe mână o afacere de minerit cu aur, pe care a izbutit apoi să o vândă unor oameni care aveau şi banii s-o desţelenească. Dar această afacere demonstrează şi altceva: capcanele parteneriatului stat-privat. Pentru că vorbim în cazul Roşia Montană de una dintre primele încercări de parteneriat între o companie a statului, Regia Autonomă a Cuprului Deva, devenită apoi MINVEST, şi Gabriel Resources Ltd, o firmă încropită în grabă de Frank Timiş. Lovitura asocierii a fost dată în septembrie 1995, în ultimele luni ale guvernării Văcăroiu. În acest parteneriat, compania de stat era vârful de lance pentru obţinerea aprobărilor, iar firmuliţa lui Timiş căuta bani. Geneza companiei, care avea apoi să se listeze la bursele canadiene din Vancouver ş
