Când un artist s-a fixat în epocă, dincolo de vârsta maturităţii, nu te mai aştepţi la schimbări de direcţii, înnoiri. Ca să facă acest lucru, i-ar trebui, evident, un fond energetic interior ieşit din comun, o acuitate în percepţia prezentului în stare să îl debranşeze de la tiparele în care s-a aşezat.

Altfel, el rămâne pe discursul învăţat, perfecţionat, unde cu greu îşi mai găseşte locul inovaţia. Dincolo de toate experimentele care s-au consumat în deceniile copleşite de realismul socialist, Angela Tomaselli a fost decuplată de la început de la acesta, intrând, totuşi, în perimetrul artiştilor care au exploatat teme ce nu-i angajau în comenzile politice. A fost, în definitiv, şi aceasta o strategie prin care, fără a fi împotrivă, artistul îşi construia realitatea paralelă. Acest refuz a fost, în definitiv, cel mai uşor de făcut, pentru că fondul tradiţional lăsa portiţe deschise aventurii modernităţii, dar şi posibilităţi de a rămâne mereu proaspăt, ţinut în ascultare, totuşi, de discursul narativ.

Poate şi de aici, din această paradoxală paradigmă, vine şi subtila transformare a materiei picturale în reflexie poetică, altfel spus, între interpretul temei şi receptor se instalează o tacită complicitate emoţională. A existat cândva, bănuim, la Angela Tomaselli o preocupare pentru studiul naturii vegetale, dar nu pentru a o integra unui proiect de utilitate practică, aşa cum făceau moderniştii epocii din deceniul înşelătoarei liberalizări ideologice (1965-1975), ci pentru plăcerea detaliului, pentru că regăsim fragmente aproape în toate scenariile pe care le imaginează, totdeauna cu precizie grafică, astfel încât anulează mai mereu propensiunea interioară spre expresionism.

Aşadar, când nu face peisaj, Angela Tomaselli construieşte scenografii fabulatorii, precum fac copiii, când îşi desenează basmele sau visele. Simţi, evident, umbra lui