Am fost dintotdeauna adeptul încrâncenat al dialogului Putere -Opoziţie pe teme fundamentale, subiecte complexe care obligă la concentrarea tuturor opiniilor din orizontul factorilor decizionali. Am crezut şi cred cu tărie în forma de comunicare deschisă, aplicată, concretă. Am crezut şi cred cu tărie în formula aşezării la masa dezbaterii oneste în faţa unei provocări de moment. Cred cu încăpăţânare în responsabilitatea ş maturitatea care depăşesc partizanatul agresiv şi îngust.
În această lumină, m-am bucurat mult atunci când premierul Victor Ponta a semnat două scrisori adresate liderilor PDL şi UDMR, prin care aceştia sunt invitaţi la discuţii pe marginea condiţiilor noului acord cu instituţiile financiare internaţionale (FMI, Comisia Europeană, Banca Mondială), respectiv măsurile fiscale care vor sta la baza bugetului.
În mod normal, demersul, ca principiu general, nu ar trebui să surprindă pe nimeni. Adică să privim posibilitatea unui dialog care depăşeşte graniţele dintre partide ca pe un gest de banală democraţie, recursul la minima decenţă politică şi, dacă vreţi, un semn de civilizaţie. De ce ne surprinde acum această invitaţie? De ce o considerăm ieşită din “tipar”? Răspunsul e, deopotrivă, trist şi iremediabil: pentru că tiparul a fost maltratat şi deformat în ultimii ani pe alte “valori” decât aceea a dialogului matur. Sub cupola unui preşedinte autointitulat “jucător”, modelul de politică a alunecat periculos spre conflictul perpetuu, întreţinut cu premeditare din considerente politicianist-iresponsabile. Practic, conflictul agresiv a dobândit forma succesului politic, aruncând în derizoriu eforturile unei comunicări civilizate. Ne-a folosit la ceva atitudinea asta? Ne-au folosit la ceva aceşti din urmă ani?
lată că, se întâmplă acum ca premierul Ponta să (re)deschidă calea unui dialog NORMAL între forţele politice. Dacă acestui pas i
