Ionuţ a trăit 4 anişori numai ca să moară ucis de o bestie pe un teren viran din mijlocul Bucureştiului. Aceasta este cruda realitate oricât de mult sau de puţin simpatizăm câinii vagabonzi.

A trebuit, din păcate, să fim martorii unei tragedii (deloc singulară), pentru ca Parlamentul să pună pe agenda de priorităţi legislative un act care să permită eutanasierea maidanezilor. Şi ne bucurăm, post factum, ca întotdeauna, că presiunea mediatică şi scandalul politic generate de această problemă trenată ani de-a rândul de administraţiile locale şi ong-urile de profil şi-au spus cuvântul. Cu toate acestea, nicio viaţă nu se mai poate întoarce.

Cine-i de vină? Un demers de identificare a responsabililor ar fi oarecum tardiv, dar nu de prisos. Tragedia pare a fi urmarea unui cumul de factori care au perpetuat în linişte şi complicitate acest fenomen într-o capitală plină de pretenţii. Interesele mici şi meschine în a sifona banii publici, laşitatea politicienilor care s-au perindat de-a lungul timpului pe la conducerea primăriilor, ignoranţa civică şi lipsa unei mobilizări exemplare a cetăţenilor pentru a pune presiune pe autorităţi în lipsa unei decizii ferme a acesteia, neputinţa zgomotoaselor ONG-uri care au păpat o groază de bani doar pentru a demonstra cu acte în regulă că sunt neputincioase în a diminua/combate un fenomen scăpat de sub control, toţi aceşti factori (şi poate mai sunt şi alţii) au concurat la tragica poveste a băieţelului, Ionuţ.

În toţi aceşti ani, de când în afară de vorbe goale şi promisiuni nu s-a putut proba nimic mai mult, fenomenul a luat amploare transformându-se într-o problemă de siguranţă a cetăţeanului. Au fost muşcaţi oameni, iar frica de aceste animale slobode pe străzile capitalei s-a perpetuat. Nimic mai anormal. Dacă am fi trăit în pădure şi s-ar fi aplicat o lege a supravieţuirii celui mai puternic ar fi fost altceva.