Este aproape de miezul nopţii acum, când vă scriu aceste rânduri. Sună ciudat, dar sunt puţin deprimată şi confuză. Ascult, privesc la toate posturile de televiziune, citesc ştiri şi mă îngrozesc. Nu mai ştiu ce să cred.

Un copil de patru ani a fost ucis de un câine. N-am înţeles prea bine despre ce fel de câine era vorba, un câine de luptă sau un maidanez? Dar ce importanţă mai are ce fel de câine era, de vreme ce azi, de teama mulţimii sau din lipsa altor soluţii, parlamentarii au adoptat legea prin care aceste animale pot fi eutanasiate dacă într-un interval de paisprezece zile nu sunt adoptate.

Nici nu ştii de ce parte să te poziţionezi, de teama de a nu fi luat la ochi de către cei din jur care se află într-o tabără sau alta. Această tragedie ne-a rupt, ne-a împărţit în două tabere. Ca şi cum nu eram destul de dezbinaţi!

Dacă te afli în tabăra care militează pentru rezolvarea paşnică, te întreabă interlocutorii, şi pe bună dreptate, poate, cu ce fonduri rezolvăm problema construirii adăposturilor sau a hranei, a tratamentelor necesare…

Dacă te regăseşti în tabăra care a găsit soluţia extremă - eutanasierea acestor patrupede - bineînţeles că nu-ţi poţi împăca conştiinţa. Este destul de greu să acceptăm că, dincolo de noi, la câţiva metri, sute sau mii de câini pot fi ucişi, pentru că noi, cei înzestraţi cu raţiune, nu am găsit soluţii.

Suntem responsabili. Mă consider şi eu responsabilă şi din acest motiv simt o durere, o apăsare pe suflet. Poate că o să rezolvăm problema cu ajutorul acestei legi, dar, noi, după acest moment, cum o să fim? Cum credeţi?

Violeta VÎLCU este profesoară de Limba Latină la Liceul Teoretic „Ştefan cel Mare“ şi director al Centrului Cultural „Florica Cristoforeanu“

Este aproape de miezul nopţii acum, când vă scriu aceste rânduri. Sună ciudat, dar sunt puţin deprimată şi confuză. Ascult, pri