Literatura nu e niciodată inocentă – spune Roberto Bolaño, în „Detectivii sălbatici” –, ea e, de cele mai multe ori, o punere în scenă a unui prezent-trecut, o butaforie în care personajele, măşti mai mult sau mai puţin reuşite, mimează senzaţii, gînduri, sentimente pe care altcineva şi le imaginează.

Literatura nu e niciodată inocentă pentru că, în loc să fie ceea ce ar putea fi – descrierea unei dispariţii, intervalul neliniştitor dintre pierderea şi regăsirea coerenţei „poveştii“ –, ea vrea să fie chiar apariţia vieţii, o prefăcătorie care, dublînd nimicul, îl privează, în plus, de demnitate. Ca să existe cu adevărat – spune Bolaño, la fel cum au spus-o Kafka, Blanchot sau Pascal Quignard, între alţii –, literatura nu poate povesti decît propria ei dispariţie, momentul evanescent în care tot ce pare viaţă se dizolvă în tot ce pare literatură, fără premeditare, fără scop, fără sens. Între cele două dispariţii simultane, se produce, inevitabil, şi dispariţia cititorului, dizolvarea lui fatală uneori în viaţă, alteori în literatură.

De asta e şi atît de greu să scrii despre „literatura disperată“, despre viaţa sau despre cititorii lui Bolaño. Cărţile lui sînt, la zece ani de la moartea acestuia, recompuse şi recitite (aşa cum şi-ar fi dorit Cortázar cu Rayuela) din toate direcţiile posibile; viaţa lui e urmărită cu lupa – din Chile (de unde a plecat devreme şi unde s-a întors tîrziu şi pentru puţină vreme) în Mexic (unde şi-a trăit tinereţea poetică şi unde a încercat, împreună cu aşa-zişii infrarealişti, să zboare creierii culturii oficiale), apoi la Barcelona, unde a şi murit, prea devreme. Şi cititorii lui Bolaño sînt o specie aparte. Dacă-i dăm deoparte pe cei atraşi, fără să ştie de ce, de gloria postumă a scriitorului chilian, dar şi pe aceia hiperconştienţi, cei care au contribuit decisiv la această gloriolă (şi care suferă uneori de bolañită, infl