Aproape de cariera de lignit de la Husnicioara se găseşte satul mehedinţean Dumbrăviţa, unde mai trăiesc acum doar şapte persoane. S-au încăpăţânat să rămână în acest colţ uitat de lume deşi marea majoritate a localnicilor au preferat să accepte oferta Minei vânzând proprietăţile şi plecând care încotro. Cu banii obţinuţi de la mină şi-au ridicat alte gospodării în satele învecinate, deşi în sufletul lor casa rămâne tot aici la Dumbrăviţa.

Lăsăm în spate casele oamenilor şi ne îndreptăm spre cimitirul satului, unde sunt îngropaţi părinţii, fraţii, bunicii şi străbunicii celor care au trăit în aceste locuri. Soarele arde cu putere deşi toamna s-a instalat de câteva zile bune. Drumul şerpuieşte pe lângă cariera de cărbune şi se opreşte undeva pe un deal, de unde se aud zgomotele puternice ale unui escavator, semn că în zonă este amenajat un şantier.

Mina vrea să se extindă

Pe dreapta, cum urci dealul vezi înşirate mormintele celor trecuţi în lumea celor drepţi. De şapte, zece ori patruzeci de ani morţii îşi duc somnul de veci în acest loc şi nimeni nu s-ar fi gândit vreodată că va veni ziua când vor fi mutaţi din gropile lor. În lumea celor vii însă regulile sunt guvernate de puterea banilor aşa că ce înseamnă câteva morminte în faţa unui colos industrial. Mina de la Husnicioara vrea să se extindă şi nu se împiedică în planurile sale tocmai de câţiva morţi. De câteva zile, câţiva muncitori de la Unitatea de Execuţie Foraje Motru (SNLO Oltenia) au macabra misiune de a scoate din pământ rămăşiţele umane ale celor îngropaţi aici. Se foloseşte escavatorul până la un anumit nivel, după care cu sapa, muncitorii ajung la coşciuge, dar în cele mai multe cazuri descoperă doar resturi de oase. „Aşa ajungem cu toţii, nişte bucăţi de oase”, spun un muncitor arătându-ne în palmă un oscior, precum Hamlet, care cu craniul în mână încerca să găsească sensul existenţe