A trecut vara şi deja se simte o toamnă fără prea multe roade. Am cântat, am chefuit, zile libere am avut până la - să sperăm!- saţiu. Politicii - cum se spunea la periferie odată - au dănţuit ca Isaia şi doar fundă roşie nu şi-au pus pe calviţia de-afară. Cea dinăuntru, mai specială, deşi deloc rară la soiul lor de primate, reclamă alte agremente decât ochelarii scumpi pe ţeasta cu denivelări ample de la forceps
„Bombardamentul informaţional"a fost, şi de data asta, la înălţime. Masele au fost satisfăcute, ca şi patronii câtorva trusturi mai frusturi, scuzaţi, pardon, bonjour, mai fruste. Aşa se zice, într-adevăr, truste fruste. Ele, trustele, tristele, au oferit ceva între tutti frutti și o rețetă aborigenă „mai-toate-bălăriile".
Ucazul felixiot era, ca de-obicei, "schimbă macazul" de la lucrurile serioase sau grave. Minte-i, că, declarat şi dovedit, n-au nevoie de adevăr! Ăştia când nu uită, se uită doar la ei! Eventual, la serialele turceşti.
Nu strică acolo câteva sute de ore cu înmormântările ţigăneşti, cu descendenţii auguşti ai lui Cioabă, cu pieritura mamei Monicilor - că de omorârea în închisoare a doamnei Lovinescu, soţia marelui critic şi mama Monicăi Lovinescu, arestată la aproape 80 de ani, umilită şi bătută, nu prea există semne de interes public, deşi torționarii trăiesc şi au pensii uriaşe față de ţărani și intelectuali - cu blestemul de la mânăstirea Frăsinei, cu... și cu...
Cucu și pupăza, cântec de top în timpurile de aur - când aveam „servici", când „ni se dădea casă" - alături de nesurclasabilul „Du-te, fă, la colectiv!". Ce vremuri! Ce mase!
Câțiva bolnavi, nu mulţi nebuni, au vrut să aducă un aer mai tare, „cu diamante"(vorba unui poet, devenită titlu), un nou „deșteaptă-te, române!", ceva demnitate, o existenţă nu chiar „vegetală" unui popor care cârtea pe la cozi, deşi avea „servici" și „primea bloc".
S-au
