Discuţia despre Roşia Montană durează de cîţiva ani buni. În timp, s-au adus suficient de multe argumente ra­ţionale, bazate pe date ştiinţifice şi economice, care demonstrează că proiectul nu e avantajos pentru Statul român din nici un punct de vedere – nici economic, nici social, nici în ceea ce priveşte protejarea mediului şi a patrimoniului cultural. Oricine îşi îngăduie un pic de timp şi citeşte analizele de­spre care vorbesc (au apărut în multe locuri) nu poate decît să conchidă că acest proiect trebuie stopat. Ce vedem în schimb? Argumentele raţionale nu sînt luate în seamă nici de promotorii proiectului, nici de unii dintre oponenţi. Conştient sau nu, cei care dirijează sau organizează lupta împotrivaacestui proiect mută discuţia din planul raţional într-unul emoţional. Îşi asigură, în felul acesta, sprijinul multor oameni foarte bine intenţionaţi, dar care nu prea ştiu despre ce e vorba. Sînt entuziaşti şi exaltaţi – unii dintre ei. E foarte posibil ca, astfel, cu sprijinul lor, să se reuşească blocarea proiectului oneros. Dar e periculos. Renunţarea la raţiune e periculoasă. Pentru că entuziasmul exaltaţilor poate fi canalizat la fel de uşor şi pentru alte cauze, nu la fel de nobile. În siajul protestelor contra proiectului Roşia Montană, îşi face loc o altă dispută, la fel de iraţională – deşi cu toate aparenţele contrare şi dusă de reprezentanţi eminenţi ai spiritului academic. Extremişti de stînga ne spun că nimeni nu poate fi împotriva proiectului Roşia Montană fără a fi, global, împotriva sistemului, adică împotriva capitalismului. Ei nu demonstrează, pentru că nu au cum, că sistemul capitalist atrage în mod necesar episoade de tipul Roşia Montană sau că, dacă le atrage, e incapabil să le controleze şi să le elimine. S-ar putea obiecta că nici extremiştii de dreapta nu pot demonstra că un sistem socialist atrage în mod necesar crima; cu deosebir